Dacă-aş vorbi limbi îngereşti, fără să am iubire, aş fi doar
bronz răsunător, un talger care zornăie-n neştire. De-aş fi
profet, de-aş înțelege orice taină şi aş avea ştiință în
toate; dacă-aş avea credință să mut munții …, fără
iubire-aş fi o nulitate.
De mi-aş toca averea la calici, ba chiar şi trupul ars pe rug dacă
mi-aş da, fără iubire, la nimic n-ar ajuta. Dragostea rabdă,
dragostea e blândă şi nu-i invidioasă; nu-i fanfaroană, nu se
umflă-n pene, ci e decentă şi politicoasă; nu urmăreşte
interesul propriu şi nu exasperează; răul primit nu-l socoteşte,
cu strâmbătatea nu se delectează, ci doar cu adevăr se veseleşte;
ea ține-n sine totul, crede totul, ea speră tot şi-aşteaptă
rabdătoare, fiindcă dragostea nu moare. [...]
Rămâne acest trio, aşadar: Credința mai întâi,
Apoi Speranța
şi Iubirea,
Dintre care Iubirea este, totuşi, cea mai mare.
Poemul iubirii, Florin Lăiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu