luni, 8 decembrie 2008

Calitatile dragostei adevarate

Un tinar a inceput sa caute dragostea adevarata. Pentru ca nu stia cum s-o identifice si cum s-o gaseasca, acesta a mers la un maestru si l-a intrebat : „ Inteleptule Maestru ; caut dragostea adevarata, cum pot sti cand am gasit-o ?” Maestru l-a privit cu atentie, i-a zimbit apoi i-a zis : „ Nu-ti voi da raspunsul ; dar iti spun ca dragostea adevaratta are trei calitati distincte. Esti gata sa rascolesti lumea si sa cauti care sunt aceastea ? „ Da a raspuns tinarul !”

Dupa ce s-a despartit de maestru, tinarul a colindat lumea in lung si-n lat. Dupa mai multe cautari, s-a oprit la o scoala cu un mare renume, unde a inceput sa studieze crezand ca asa va descoperi calitatile dragostei adevarate. Dupa ce a discutat cu profesorii si s-a imprietenit cu studentii, s-a indragostit, dar a gustat si ce-i esecul si dezamagirea in dragoste.

Dupa multi ani de reusite si esecuri , tinarul s-a intors la Marele Maestru.Acesta l-a recunoscut si l-a intrebat imediat ce l-a vazut : „ Ai descoperit care sunt cele trei calitati ale dragostei adevarate ?”

Tinarul i-a raspuns ca in toata umblarea lui prin lume si in urma experientelor ce le-a trait , a descoperit numai doua dintre aceste calitati. „ Spune-mi pe cele pe care le-ai descoperit ; „ i-a zis maestrul !

In primul rind , a raspuns tinarul, dragostea adevarata inseamna daruire totala. Dragostea adevarata nu asteapta sa primeasca , ci ea se daruie pe deplin si mai intii. Daruindu-te pe tine insuti si primind in aceiasi masura dragostea oferita de persoana pe care o iubesti , viata iti este plina, iar dragostea impartasita persoanei iubite se va multiplica prin copii.

Raspunsul este corect a confirmat maestrul ! Dar spune-mi si cea de-a doua caracteristica pe care ai gasit-o pentru dragostea adevarata ?

A doua cracteristica a dragostei adevarate este persistenta, a continuat tinarul. Dragostea adevarata trece proba timpului si este mai profunda si mai abundenta odata cu scurgerea vremii. Aceasta nu se consuma repede ca un foc de paie, ci ca un foc de carbuni se aprinde mai greu , dar odata aprinsa nu se mai stinge.

Ai gasit si-a doua caracteristica i-a zis maestrul ! Asa este ; dragostea adevarata este vesnica si nu este influentata de trecerea anilor !

Cind i s-a cerut insa sa spun si al treilea raspuns, tinarul i-a zis maestrului : „Aceasta este tot ceea ce am invatat „! Pentru ca dorea ca tanarul sa gasesca intregul raspuns, maestrul l-a provovat cu o noua intrebare : „N-ai vrea sa mergi inca odata prin lume unde sa cauti si cea de-a treia caracteristica a dragostei adevarate ?

O nu ! i-a zis tinarul ; deja sunt foarte obosit . Am trudit din greu si am depus un efort asa de mare pina acum !

Auzind acest raspuns , batrinul maestru a zimbit si i-a zis tinarului : „Nu trebuie sa mai cauti ; ai descoperit deja si cel de-al treilea raspuns „! Pentru ca Dragostea adevarata inseamna munca asidua.

Cit de adevarate sunt aceste calitati : dragostea adevarata se daruie pe sine, este persistenta si se exprima prin munca si sacrificiu. Aceasta este si dragostea pe care ne-a dovedit-o Domnul Isus !

preluata de pe http://abigaella.wordpress.com/

Bucurii si tristeti de Craciun

Ana-Maria Botnaru
Revista "Familia crestina" - 04/2005

Bucuria că ne este dat să celebrăm un atât de mare mister: Dumnezeu făcut Om pentru mântuirea lumii întregi...

Tristeţea că mulţi nu mai înţeleg nimic din Sărbătoarea Naşterii Domnului: unde sunt Pruncul, ieslea, magii? Au rămas doar Moş Crăciun, bradul împodobit, cadourile, masa îmbelşugată... Deşi e ziua Lui de naştere, mulţi nu-L invită la petrecerea lor şi nu-I fac nici un cadou... Christmas? X-mas!

Bucuria că trăim un timp binecuvântat, de lumină şi rugăciune...

Tristeţea că mulţi nu au timp să se roage, nici măcar în zi de sărbătoare. Se grăbesc, se grăbesc... Încotro?

Bucuria că trăim, tineri sau mai puţin tineri, o sărbătoare a copilăriei regăsite...

Tristeţea că mulţi refuză darul dumnezeiesc de a avea un copil. Îi preocupă cariera, banii, vor "să-şi trăiască viaţa"... Vor să-şi păstreze "libertatea". Sau silueta...
Bucuria că magii au venit să Îl adore pe Regele universului...

Tristeţea că puternicii lumii acesteia fie Îl ignoră, fie I se opun, de parcă lumea ar fi a lor, iar ei ar fi veşnici...

Bucuria că Maria "păstra toate acestea în inima ei"...

Tristeţea că inimile multor oameni nu mai păstrează nimic, nici măcar speranţa... Iar tăcerea a încetat de mult să mai fie ceva dezirabil: omul modern are oroare de ea; preferă oricând zgomotul asurzitor...
Bucuria că îngerii au cântat, lăudându-L pe Domnul...

Tristeţea că în zilele noastre mulţi nu mai vorbesc serios despre îngeri. Cu unele excepţii, una notabilă fiind Andrei Pleşu...

Bucuria că Regele universului s-a smerit, luând chip de Prunc...

Tristeţea că mulţi politicieni sau oameni de ştiinţă sunt obsedaţi de putere şi se joacă de-a Dumnezeu... Pretind că slujesc Adevărul, dar nu vor să audă de Dumnezeu...

Bucuria că primii chemaţi să îl adore pe Cristos au fost păstorii cei sărmani...
Tristeţea că mulţi trăiesc în cultul banului şi al succesului, dispreţuind sărăcia şi pe săraci...

Bucuria că magii s-au lăsat conduşi de stea la staulul unde era Pruncul divin...

Tristeţea că mulţi nu se mai lasă conduşi la Cristos de lumina Duhului Sfânt...

Bucuria că, în sărbătoarea Crăciunului, Biserica vesteşte tuturor oamenilor: Bucuraţi-vă! Astăzi vi s-a născut Mântuitorul.

Tristeţea că mulţi ar vrea ca vocea Bisericii să nu se mai audă, iar vestirea ei să înceteze: spune adevăruri incomode, inacceptabile, tulbură conştiinţele, strică socotelile multora, nu e în pas cu vremurile...

Bucuria că Isus ne-a promis: "Cerul şi pământul vor trece, cuvintele mele nu vor trece...; Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor..."

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Muzica tratament pentru infarct ?

Aţi simţit deja palpitaţii ascultându-vă melodia preferată?

Această stare de bine, care vă creşte moralul, este la fel de benefică organismului ca şi o tabletă de ciocolată sau filmul preferat.

Acest lucru a fost demonstrat ştiinţific de către o echipă de cercetători americani de la Universitatea din Maryland. Atunci când zâmbiţi sau când ascultaţi muzica preferată, se produce o dilatare a vaselor de sânge cu 26 la sută.

Din contră, dacă ascultăm o muzică stresantă, vasele se contractă cu şase la sută.

În concluzie, nimic nu e mai bun pentru inimă decât o cură muzicală. Să fie muzica un tratament preventiv pentru infarct?

www.majesty.ro

luni, 24 noiembrie 2008

Semnificatia culorilor

Alb - este prin excelenta culoarea puritatii, ea aduce speranta, bucurie, succes. Este culoarea copilariei si a reinnoirii.

Albastru - este culoarea apei si a cerului, a intelepciunii, a pacii dar si a profunzimii, a necunoscutului si a frumusetii. Este de asemenea culoarea protectiei si a dragostei sincere.

Gri - este culoarea tristetii si a pierderii sperantei, dar si a depresiei.

Galben - culoarea soarelui care straluceste si incalzeste. Simbolizeaza bogatia si succesul. Cu cat galbenul este mai pur, cu atat semnificatia lui este mai pozitiva.

Negru - este culoarea care reprezinta concretul, neantul. Negrul absoarbe celelalte culori, este simbol de austeritate si rigoare. Simbolizeaza noaptea, tenebrele si moartea. Pe de alta parte, evoca adesea calmul si meditatia.

Portocaliu - este rezultatul amestecului dintre rosu si galben, ceea ce ii da o dubla semnificatie. Indica in aceeasi masura pasiunea, brutalitatea, caldura, ipocrizia si actiunea. Este culoarea focului, a soarelui care se trezeste si apune, sinonim cu dimineata si seara.

Roz - este o culoare strengara, inocenta si dulce. Este semnul iertarii si al prieteniei. Ca si portocaliul, este rezultatul unui amestec de culori, rosu si alb, culori opuse dar care se completeaza foarte bine.

Rosu - este o culoare vie. Evoca vitalitatea, energia, forta, dar si brutalitatea, violenta, dificultatile, orgoliul, suferinta. Nu trebuie sa uitam ca rosul este, de asemenea, culoarea dragostei. O dragoste pasionala, arzatoare si fara sfarsit.

Verde - culoarea naturii si a vietii. Adesea asociata cu banii, culoarea verde anunta bunastare si reusita. Reprezinta calmul, intelepciunea, echilibrul si speranta.

Violet (mov) - este culoarea independentei personale. Rezulta in urma amestecului dintre rosu si albastru, simbolizand pasiunea care se stinge. Reprezinta, de asemenea, singuratatea si individualismul.

Eseul lui Brian

Brian Moore, în vârstă de 17 ani, a murit pe 27 mai 1997. Venea de la un prieten spre casă când maşina lui s-a izbit de un stâlp de electricitate. A ieşit din maşină nevătămat, dar a călcat pe un fir de curent căzut şi a fost electrocutat.

Părinţii lui au păstrat o copie a unui eseu al lui Brian, scris cu puţin timp înainte de decesul acestuia şi găsit în dulapul lui de la liceul pe care îl frecventa. „Cred că Dumnezeu l-a folosit pentru un scop, iar noi ar trebui să găsim scopul acesta şi să facem ceva cu el" a spus doamna Moore despre eseu. Ea şi soţul ei vor să împărtăşească viziunea fiului lor despre viaţă şi moarte.


Iata eseul:

În acea stare între trezire şi visare, m-am găsit în Camera de Sus. Nu zăream obiectele din jur, cu excepţia unui perete acoperit cu dosare. Camera era lipsită de viaţă, cu micile ei fişe, era un sistem rudimentar de catalogare a vieţii mele. Aici erau scrise faptele mele din fiecare moment, mari şi mici, cu detalii pe care memoria mea nu le putea cuprinde. Un sentiment de uimire şi curiozitate, amestecat cu frică, s-a stârnit în mine pe măsură ce am început să deschid dosare la întâmplare şi să le citesc. Unele mi-au adus bucurie şi amintiri plăcute, altele ruşine şi regrete aşa de puternice că m-aş fi uitat peste umăr să văd dacă nu se mai uită cineva.

Un dosar „Prieteni" era lângă cel pe care scria „Prietenii pe care i-am trădat". Titlurile erau aranjate de la cele lumeşti la cele cu totul deosebite. „Cărţi pe care le-am citit". „Minciuni pe care le-am spus". „Sprijin pe care l-am acordat". „Glume la care am râs". Unele erau aproape exagerate în exactitatea lor: „Lucruri pentru care am întristat pe fraţii mei". La altele nu am putut să râd: „Lucruri pe care le-am făcut la mânie". „Lucruri pentru care am bombănit în şoaptă către părinţii mei".

Nu încetam să fiu surprins de conţinutul lor. Adesea erau mult mai multe fişe decât mă aşteptam, alteori erau mai puţine decât speram. Am fost de-a dreptul copleşit de adevăratul volum al vieţii pe care am trăit-o. Să fi fost posibil ca la anii mei să pot umple fiecare din miile sau chiar milioanele de fişe? Dar fiecare fişă a confirmat adevărul. Fiecare era scrisă cu propriul meu scris. Fiecare era semnată cu semnătura, mea.

Când am scos dosarul „Programe TV la care m-am uitat", mi-am dat seama că el creştea pe măsură ce îl scoteam pentru a putea cuprinde conţinutul lui. Fişele erau împachetate strâns, şi chiar după doi sau trei metri nu am ajuns la capăt. L-am închis ruşinat. nu atât pentru calitatea progra-melor. cât pentru timpul enorm pe care acel dosar îl reprezintă.

Când am ajuns la un dosar numit „Gânduri desfrânate". am simţit un fior prin tot trupul. Am scos dosarul doar 1 cm, fără a dori să-i verific mări-mea şi am scos o fişă. Conţinutul ei detaliat m-a cutremurat. Mi s-a făcut rău la gândul că un asemenea mo-ment a fost înregistrat. O furie aproape animalică m-a cuprins. Un gând îmi domina mintea: „Nimeni nu trebuie să vadă aceste fişe. Nimeni nu trebuie să vadă această cameră! Trebuie să le distrug!"

Într-o furie nebunească am smuls dosarul. Trebuia să îl golesc şi să ard fişele. Le-am apucat de un capăt şi am început să îl lovesc de podea, dar nu am putut să scot nici măcar o fişă. Am devenit disperat şi am smuls o fişă afară, dar era tare ca şi oţelul când am încercat să o sfâşii.
Învins şi complet neajutorat am pus dosarul înapoi în deschizătura lui. Am plecat cu fruntea spre perete.

Am aruncat o privire autocompătimitoare. Şi atunci am văzut dosarul: „Oameni cu care am împărtăşit Evanghelia". Mânerul lui era mai strălucitor decât al celor din jurul lui. mai nou. aproape nefolosit. Am tras de mâner şi o cutie mică, nu mai lungă de 3 cm. mi-a căzut în mână. Puteam să număr pe degetele de la o mână fişele pe care le conţinea.

Atunci mi-au dat lacrimile. Am început să plâng cu hohote atât de puternice încât mă durea. Au început în stomac şi apoi mi-au scuturat tot corpul. Am căzut în genunchi şi am plâns. Am plâns de ruşine, cea mai copleşitoare ruşine dintre toate.

Rafturile cu dosare se învârteau în ochii mei plini de lacrimi. „Nimeni nu trebuie să afle vreodată de această cameră! Trebuie să o încui şi să ascund cheia!"

Dar apoi. după ce mi-am şters lacrimile, l-am văzut pe El. „Nu, nu El aici! Oh, oricine, dar nu Isus". Am privit neajutorat cum El a început să deschidă dosarele şi să citească fişele. Nu puteam îndura să văd răspunsul Lui. In momentele în care reuşeam să privesc faţa Lui. am văzut o întristare mai adâncă decât a mea. Părea că merge intuitiv la cele mai rele dosare. De ce trebuia să le citească pe toate?

În final S-a întors şi a privit spre mine. A privit spre mine cu milă în ochi. dar cu o milă care nu m-a mâniat. Am plecat capul, mi-am pus faţa în mâini şi am început să plâng din nou. A venit spre mine şi m-a îmbrăţişat. Ar fi putut zice atât de multe lucruri, dar nu a zis un cuvânt. Doar a plâns împreună cu mine.

Apoi S-a ridicat şi S-a întors la peretele cu dosare. A început din-tr-un capăt al camerei şi a luat dosarele unul câte unul şi a scris numele Lui peste al meu pe fiecare fişă. „Nu!" Am strigat repezindu-mâ spre El. Tot ce puteam să zic era: „Nu, nu!!!", pe când trăgeam fişa de la El. Numele Lui nu ar trebui să fie pe această fişă dar era acolo, scris în roşu. atât de puternic, atât de intens, atât de viu. Numele lui Isus 1-a acoperit pe al meu. Era scris cu sângele Lui.

Blând, El a luat fişa de la mine. A zâmbit, un zâmbet trist şi a continuat să semneze fişele. Nu cred că voi înţelege vreodată cum a făcut-o aşa de repede, dar în clipa următoare L-am auzit închizând ultimul dosar şi venind înapoi la mine. Şi-a pus mâna pe umărul meu şi a zis: „S-a terminat!" M-a condus afară din cameră. Nu era nici o încuietoare la uşa ei. Încă mai erau fişe ce urmau a fi scrise.

Sursa: Revista "Cuvantul Adevarului" seria II Anul XVI nr. 9

duminică, 2 noiembrie 2008

Valoarea timpului

Ca să-ţi dai seama cât valorează un an,
Întreabă un student care şi-a picat examenele.
Ca să-ţi dai seama cât valorează o lună,
Întreabă o mamă care a născut prematur un copil.
Ca să-ţi dai seama cât valorează o săptămână,
Întreabă-l pe editorul unui ziar săptămânal.
Ca să-ţi dai seama cât valorează o zi,
Întreabă o persoană născută pe 29 februarie.
Ca să-ţi dai seama cât valorează un minut,
Întreabă un călător care a pierdut un tren.
Ca să-ti dai seama cât valorează o secundă,
Întreabă-l pe un şofer care tocmai a evitat un accident.
Ca să-ţi dai seama cât valorează o milisecundă,
Întreabă un atlet care a câştigat o medalie de argint la Olimpiadă.
Ca să-ţi dai seama cât valorează o viaţă,
Întreabă-te ce simţi când pierzi pe cineva drag!
Preţuieşte fiecare moment pe care îl ai!
Preţuieşte-l cu atât mai mult cu cât îl petreci cu cineva deosebit,
Destul de deosebit pentru a-ţi împărţi timpul cu el.
Ţine minte că TIMPUL nu aşteaptă pe nimeni.
Ieri este deja istorie. Mâine este un mister.
Azi este un dar de la Dumnezeu.

Ce poţi cumpăra cu banii?

Articol preluat de pe Internet

Cu banii poti cumpara un pat, dar nu somnul,
Carti, dar nu întelepciune,
Poti cumpara alimente, dar niciodata pofta de mâncare.
Cumperi cosmetice, dar nu frumusete,
Poti cumpara o casa, dar niciodata un camin,
Poti cumpara medicamente, dar niciodata sanatate.
Poti sa cumperi articole de lux, dar nu cultura.
Platesti distractii, dar nu fericire.
Poti sa cumperi un loc în biserica, dar niciodata în cer.
Cu bani poti cumpara un crucifix, dar un Mântuitor niciodata.

sâmbătă, 1 noiembrie 2008

Autobiografie in cinci capitole scurte

Capitolul I
Ma plimb pe strada
In mijlocul trotuarului este o groapa adanca
Cad in ea
Sunt pierdut....Sunt neputincios.
Nu e greseala mea.
Imi va trebui mult ca sa pot iesi afara din ea.

Capitolul II
Ma plimb pe aceeasi strada
In mijlocul trotuarului este o groapa adanca.
Ma fac ca n-o vad.
Cad in ea din nou.
Nu-mi vine sa cred ca ma aflu din nou in acelasi loc, dar nu e vina mea.
Imi va trebui inca mult timp ca sa ies afara.

Capitolul III
Ma plimb pe aceeasi strada.
In mijlocul trotuarului este o groapa adanca.
O vad ca este acolo.
Cu toate acestea cad in ea...este un obicei deja.
Ochii imi sunt deschisi.
Stiu unde ma aflu.
Este greseala mea.
Ies afara imediat.

Capitolul IV
Ma plimb pe aceasi strada.
In mijlocul trotuarului este o groapa adanca.
O ocolesc,

Capitolul V
Ma plimb pe alta strada.

meditatie preluata de pe www.pasi.ro

duminică, 19 octombrie 2008

Puterea rugăciunii

Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de frumuseţea cărţilor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi. Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufundaţi în întuneric. Unul dintre ei zise:

- Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare o rugăciune şi poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde.

Ceilalţi doi au fost imediat de acord. Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat şi al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă. În sfârşit, a început şi cel de-al treilea să-şi spună rugăciunea. Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu toţii, a plecat încet, pe bajbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat siguranţa şi s-a întors. În timp ce el îşi încheia rugăciunea, spunând "Amin!", întreaga încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriţi, le spuse, arătându-le Biblia de pe masă:

- Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune: "Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe."

Autor necunoscut

Muzica lui Mozart

Muzica este cea care calmează nervii si ajută creierul să se concentreze; dar nu orice muzică. Celulele nervoase ale creierului formează legături care se activează într-un anumit ritm. Pornind de la faptul că activitătile creierului pot fi vizualizate în simularea pe computer, în cadrul unui experiment declansat de Gordon Shaw, neurobiolog la University of California, s-a observat că la transpunerea de către calculator a probelor de ritm în sunet s-a auzit ceva ce amintea de unele bucăti din epoca Barocului, ca si de muzica asiatică si de muzica de relaxare, foarte la modă în ultima vreme. Shaw a continuat să cerceteze ce zone ale creierului sunt active atunci când urechea ascultă muzică. Rezultatul a fost că muzica, indiferent de stil, activează numai acea parte din creier care prelucrează sunetele, cu exceptia muzicii lui Mozart. Neurobiologul John Huges, de la Centrul Medical al Universitătii din Ilinois, a analizat frecventa cu care se schimbă volumul pe parcursul unei bucăti muzicale si a notat pe o scală valorile pentru sute de lucrări ale celor mai diferiti compozitori. La capătul cel mai de jos al succesiunii se afla muzica pop si "muzica minimalistă", ca cea a lui Philip Glass. Sus de tot, se afla Mozart. Muzica lui Mozart modifică cel mai frecvent volumul de la tare la încet si invers, cu o periodicitate de 30 de secunde - identic cu modelul fundamental al undelor creierului. Muzica lui Mozart sincronizează emisfera dreaptă a creierului nostru, responsabilă pentru gândirea logică, cu emisfera stângă. Si nimic nu ne destinde mai bine ca echilibrul armonios dintre inimă si ratiune.

preluată din revista electronică Răspândacul – 8 octombrie 2008

Crucea veche şi crucea nouă (autor: A.W. Tozer)

Neanunţată şi prea puţin detectată, în cercurile evanghelice populare s-a strecurat o nouă cruce. Seamănă cu vechea cruce, dar este diferită. Asemănările sunt superficiale; deosebirile sunt fundamentale.

Din această cruce nouă a izvorât o nouă filozofie a vieţii creştine, iar aceasta a produs o nouă tehnică de evanghelizare – un nou tip de servicii divine şi un nou tip de predicare. Noul evanghelism foloseşte acelaşi limbaj ca şi cel vechi, dar conţinutul lui nu mai este acelaşi, iar accentele sunt altele. Crucea veche nu avea alianţe cu lumea. Pentru inima firească şi mândră a lui Adam ea însemna sfârşitul călătoriei. Ea producea efectul sentinţei impusă de legea de pe Sinai. Crucea nouă nu este opusă rasei umane; din contră, este un prieten amabil şi, înţeleasă corect, ea este izvorul pentru un ocean de distracţie şi plăcere inocentă. Ea îi permite lui Adam să trăiască fără deranj.

Motivaţia vieţii lui rămâne neschimbată; el trăieşte tot pentru propria lui plăcere, numai că acum se desfată cântând coruri şi privind filme religioase în loc de a cânta cântece sălbatice şi de a bea vodcă. Accentul este tot pe plăcere, deşi distracţia este acum la un nivel mai înalt, moral, dacă nu intelectual. Noua cruce încurajează o abordare nouă şi complet diferită a lucrării misionare. Evanghelistul nu cere lepădarea vieţii celei vechi înainte ca cea nouă să poată fi primită. El nu predică contraste, ci similitudini. El caută să atingă coarda interesului public, arătând că noua credinţă nu are pretenţii neplăcute; din contră, ea oferă tot ceea ce oferă lumea, doar la un nivel mai ridicat. Exact lucrurile după care aleargă o lume înnebunită de păcat sunt prezentate cu iscusinţă a fi exact lucrurile pe care le oferă evanghelia, doar că produsul religios este de o calitate mai bună.

Noua cruce nu îl sfâşie pe păcătos, ea doar îl redirecţionează. Ea îl călăuzeşte spre un mod de viaţă mai curat şi mai satisfăcător, salvându-i respectul de sine. Tipului declarativ ea îi spune: "Vino şi exprimă-te de partea lui Hristos." Egoistului îi spune: "Vino şi laudă-te în Domnul." Căutătorului de distracţii şi emoţii îi spune: "Vino şi bucură-te de satisfacţiile părtăşiei creştine." Solia este împinsă în direcţia curentului la modă pentru a putea fi acceptată de public. Filozofia din spatele acestui gen de evanghelie poate fi sinceră, dar sinceritatea nu o poate salva de a fi falsă. Este falsă deoarece este oarbă. Ea pierde complet sensul crucii.

Crucea veche este simbolul morţii. Ea reprezintă sfârşitul abrupt, violent, al fiinţei umane. Omul din timpul Romei care îşi lua crucea şi pornea pe drumul ei spusese deja la revedere prietenilor lui. El nu se mai întorcea acasă. Pleca pe un drum fără întoarcere. Crucea nu cunoştea compromisuri, nu modifica nimic, nu excludea nimic; ea omora complet şi pentru totdeauna. Ea nu încerca să păstreze relaţii bune cu victima. Ea lovea cu forţă şi cruzime, iar când îşi termina treaba, omul nu mai era. Rasa lui Adam este sub sentinţa de moarte. Nu există înţelegere sau evadare. Dumnezeu nu poate accepta roadele păcatului, oricât de inocente sau frumoase ar părea ele în ochii omului.

Dumnezeu salveză individul lichidându-l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă. Evanghelia care trasează paralele între căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor este falsă conform Bibliei şi crudă pentru sufletele ascultătorilor. Credinţa lui Hristos nu merge paralel cu lumea, ci o intersectează. Venind la Hristos, noi nu aducem vechea viaţă la un nivel mai înalt, ci o lăsăm la cruce. Bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să moară. Noi, cei care predicăm evanghelia, nu trebuie să ne privim ca fiind agenţi de relaţii publice trimişi să aducă înţelegere între Hristos şi lume. Nu trebuie să ne imaginăm însărcinaţi să-L facem pe Hristos acceptabil lumii de afaceri, presei, sportului sau educaţiei moderne. Noi nu suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum. Să predicăm vechea cruce şi vom avea vechea putere!

sâmbătă, 29 martie 2008

Frumuseţea Crucii

Finalul romanului Quo vadis al lui Sienkiewicz ne prezintă scena îngrozitoare a unei păduri de stâlpi în formă de cruce, de care stăteau atârnaţi, arzând ca nişte torţe vii, mii de creştini romani, ţapi ispăşitori ai nebuniei împăratului Nero. Ceea ce se întâmpla acolo nu era decât reeditarea la scară gigantică a unei alte tragedii, petrecute cu câteva decenii mei devreme, şi anume, crucificarea lui Isus din Nazaret, considerat de creştini ca fiind Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea lumii.

Pentru mulţi, crucificarea a fost una dintre cele mai teribile metode de tortură şi execuţie inventate vreodată în istorie. Dacă este aşa, este oare posibil ca titlul nostru să aibă o cât de mică justificare? Credem că da şi sperăm că după citirea acestor rânduri veţi înţelege de ce.

Frumuseţea ca atribut al lui Dumnezeu


Naturalistul C. Linne povesteşte emoţia care-l cuprindea cercetând creaţia lui Dumnezeu: „L-am văzut pe Dumnezeu, prin plante, trecând pe dinaintea mea. Nu L-am văzut la faţă desigur, ci doar reflexul imaginii Lui cuprinzând sufletul meu, l-a aruncat în înmărmurirea unei admiraţii pline de extaz. Am urmărit ici şi colo urma paşilor Săi printre lucrurile creaţiunii, şi în toate aceste lucruri, chiar şi în cele mai mici, mai minuscule, şi imperceptibile. Ce putere, ce înţelepciune, ce perfecţiune care nu se poate defini!…Tot sistemul sideral, neţărmurit în nemărginirea sa, mişcându-se în spaţiu, spânzurat în vid, de un prim motor ce nu poate fi cuprins: Dumnezeu, Fiinţa fiinţelor, Cauza cauzelor, Conducătorul universului, Stăpânul şi Autorul întregii capodopere a lumii!”

Dumnezeu este izvorul frumuseţii. El este frumos în toată fiinţa Sa spirituală. Frumuseţea aceasta se remarcă în fiecare dintre calităţile lui Dumnezeu. Ea este, mai exact, suma atributelor Sale, slava Sa.

Unde am putea observa oare frumuseţea lui Dumnezeu? Mai întîi, o putem vedea în creaţie. Aşa cum spune sfântul apostol Pavel în cartea Romani, „însuşirile Lui nevăzute, adică puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la întemeierea lumii, dacă te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile create de El”.

În al doilea rând, putem vedea frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în natura umană. Ea vine din faptul că noi, ca fiinţe umane, bărbaţi şi femei, am fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

Apoi, putem vedea frumuseţea Domnului în Cuvântul Său. Aşa cum spune psalmistul, „Mă desfătez în orânduirile Tale şi nu uit Cuvântul Tău”.

In al patrulea rând, Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre reflectarea frumuseţii lui Dumnezeu în poporul Său, Biserica, pe care Hristos o pregăteşte în aşa fel încât „să înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni).

Frumuseţea Fiului lui Dumnezeu


Mai presus de orice, frumuseţea lui Dumnezeu se oglindeşte însă în fiinţa Fiului Său, Isus Hristos. „Tu eşti cel mai frumos dintre oameni! Harul este turnat pe buzele tale; de aceea Dumnezeu te-a binecuvântat pe vecie”, exclamă psalmistul. Acelaşi lucru îl afirmă apostolul Pavel când spune în cartea Coloseni: „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia; pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El. El este capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi, pt. ca în toate să aibă cel dintâi loc. Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El.”

În concluzie, dacă avem ochi să vedem şi dorinţă să căutăm, putem descoperi frumuseţea lui Dumnezeu în creaţia Sa, în fiinţa umană, în Cuvântul Său, în Biserica Sa, dar mai ales în Hristos, Fiul Său, cel desăvârşit.

Frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în creaţia Sa a fost denaturată însă de căderea omului în păcat, dar ea va fi restaurată o dată cu sfârşitul procesului de mântuire al omului, la a doua venire a lui Hristos în slavă (adică în frumuseţe). O dată cu căderea omului, urâţenia păcatului şi entropia care aduce moartea au intrat în omenire şi a afectat întreaga creaţie. Şi dacă natura fizică a fost afectată în chip atât de important, natura spirituală a omului a suferit şi mai mult, prin tragedia goliciunii lăuntrice cauzate de pierderea prin păcat a relaţiei cu Dumnezeu.

Potrivit cuvintelor apostolului, oamenii, „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit: ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări, animale cu patru picioare şi reptile. De aceea şi Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci.” Omul va fi lăsat astfel pradă naturii lui pervertite, influenţei unei lumi înstrăinate de Creator şi atacurilor Diavolului, Vrăjmaşul lui Dumnezeu, cel hotărât să distrugă frumuseţea creaţiei divine.

În ciuda acestei situaţii, omul a continuat să creeze lucruri frumoase, dar fără a se alimenta de la sursa frumuseţii - legătura cu Dumnezeu. Observarea şi realizarea frumosului nu-l mai ducea la adoraţie şi închinare faţă de Dumnezeu, ci la autoslăvire, la idolatrie. Natura a continuat să fie o sursă de inspiraţie, dar golită de prezenţa Creatorului, ea a devenit un obiect fals de închinare. Începând cu Cain şi cu urmaşii lui, oamenii au construit cetăţi, au inventat meşteşuguri, au dezvoltat artele, însă fără Dumnezeu, gândirea lor s-a întunecat, sistemul lor de valori s-a stricat, adevărul a devenit minciună, astfel încât omul a ajuns la o mare pervertire interioară.

Neprihănirea a ajuns să fie socotită drept un lucru urât, iar viciul a fost socotit ca fiind frumos. Prin sine însuşi, oricât de mare creator ar fi fost, omul nu mai putea ajunge la adevărata frumuseţe. De aceea, a fost necesară intervenţia lui Dumnezeu pentru a schimba starea morală decăzută a omului.

Frumuseţea crucii


Date fiind cele expuse mai sus, putem afirma, pe buna dreptate, că opera de mântuire a omului prin întruparea, moartea ispăşitoare pe cruce, învierea şi înălţarea Domnului Isus Hristos reprezintă cel mai glorios şi de aceea cel mai frumos act al lui Dumnezeu pentru omenire. Atunci când lucrarea de mântuire îşi va fi urmat cursul, impactul ei va fi major, răul va fi distrus şi natura adusă înapoi la frumuseţea iniţială.

Deşi în momentul crucificării Isus Hristos a fost descris de profetul Isaia ca neavând: „nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă; dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu l-am băgat în seamă”, încât până şi Tatăl Şi-a întors faţa de la El, totuşi, în mod paradoxal, acela a fost cel mai frumos eveniment al istoriei omenirii. Atunci, Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a dezbrăcat de slavă şi a luat chipul de sclav al omului, făcându-se asemenea oamenilor pentru ca prin acceptarea smereniei, a supunerii totale şi a jertfei; să spele cu sângele lui divin urâţenia păcatului de pe chipul uman, readucând înapoi slava lui Dumnezeu peste el.

Ce se întâmplă când descoperi frumuseţea lui Dumnezeu?

Pentru creştin, scopul vieţii este să mărească slava lui Dumnezeu prin tot ce este şi face el. Primul pas în acest proces este convertirea, întoarcerea cu faţa către Dumnezeu. Întorcându-se la Dumnezeu, omul poate să redevină un creator de frumos în adevăratul sens al cuvântului, cultivând atât frumuseţea exterioară, cât şi cea lăuntrică.

În măsura în care ne îngrijim trupul, ne asortăm hainele, ne aranjăm casa, ne îngrijim grădina, locul de muncă şi mediul înconjurător în aceeaşi măsură mărim frumuseţea lui Dumnezeu. Un creştin murdar, neglijent, dezordonat, îmbrăcat fără gust, mirosind urât; locuind într-o casă la fel de murdară şi dezordonată, cu o grădină şi animale neîngrijite, tolerând mizeria la locul de muncă şi obişnuit să locuiască într-un mediu plin de gunoaie, nu arată nici smerenie, nici dragoste de Dumnezeu şi de frumos ci lene, delăsare, nepăsare, trăsături care îi vor afecta rapid şi partea interioară, caracterul.

În acelaşi timp accentul exagerat pus pe partea exterioară, fără a da atenţie creşterii spirituale a fiinţei noastre lăuntrice, fără cultivarea roadelor Duhului Sfânt (smerenia, recunoştinţa, sfinţenia, stăpânirea de sine, facerea de bine) şi fără dezvoltarea disciplinelor spirituale (rugăciunea, postul, citirea Bibliei, slujirea, mărturisirea păcatelor, închinarea) înseamnă a trăi în păcat şi dezechilibru, înseamnă de fapt a nu dori să semănăm cu Dumnezeu, şi a-i mări slava.

Dumnezeu nu numai că iubeşte frumuseţea, dar Lui îi place să creeze mereu ceva nou, ceva deosebit. Universul Său, deşi guvernat de legi care îi asigură stabilitatea, nu este ceva închistat, finit. El este în continuă mişcare. În fiecare zi se nasc noi stele şi altele se transformă, se schimbă, se înnoiesc. Dumnezeu aşteaptă ca şi noi să fim ca El, creativi, cu imaginaţie, permanenţi agenţi de schimbare, dinspre rău înspre bine, dinspre păcat înspre sfinţenie, dinspre banal înspre desăvârşire, dinspre urâţenie înspre frumuseţe. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Dănuţ şi Mihaela Mănăstireanu

sâmbătă, 22 martie 2008

Ioan Alexandru – Despre poezia crestina

Acest articol reprezintă transpunerea unei prelegeri ţinutã la Brãila de către poetul creştin Ioan Alexandru, sâmbãtã 23 noiembrie 1991, cu ocazia primului festival national de poezie crestinã “La început era Cuvântul”.

Sunt onorat că am fost invitat la acest prim festival de poezie creştinã şi vreau să încerc, în cele ce urmează, să definesc ceea ce este poezia creştină.

Am fãcut acest lucru, cu câtva timp în urmã, la o universitate germanã, unde au fost invitaţi poeţi români, precum şi toţi poeţii importanţi din Germania.

Vã rog, aşadar, sã-mi îngãduiţi sã fac puţinã teorie. Dacã acest cuvânt este abstract, vreau sã precizez cã, la origine, înseamnã “a-L vedea pe Dumnezeu”.

Un om care l-a vãzut pe Dumnezeu era un om teoretic. Deci a face teorie asupra acestui lucru, înseamnã a ne apropia de Cuvântul Lui Dumnezeu. Vedeţi dumneavoastrã, Isus Christos, Domnul, S-a pãstrat în istorie în douã feluri. S-a pãstrat ca figurã istoricã, pe care toţi o simţim şi ne întâlnim, la un moment dat cu ea, şi S-a pãstrat prin Cuvântul Sãu.

Evanghelistul Ioan, care, la începutul Evangheliei sale spune: “La început era Cuvântul…” ne precizeazã tocmai acest fapt, cã Isus Christos poate fi cunoscut în douã moduri. În douã feluri ne putem întâlni cu Domnul nostru, cu Isus Christos Cel istoric, care a trãit în Nazaret acum 2000 de ani, nãscut din fecioara Maria, rãstignit sub Pontiu Pilat şi înviat din morţi. Asta-i persoana Lui istoricã.

La puţin timp dupã înviere a fost alcãtuit canonul Noului Testament, deci acum ne putem întâlni cu Isus Christos prin Cuvântul Sãu. Întâlnirea cu Isus Christos cel istoric este apanajul unor oameni deosebiţi, care n-au fost niciodatã prea mulţi într-o generaţie.

Paul Claudel, cel mai mare poet al Franţei a avut aceastã întâlnire la 18 ani, dar n-a mãrturisit-o decât înainte de moarte, ca sã nu-i sminteascã pe oameni şi sã nu plece aceastã mãrturisire de la el.

Sunt absolut sigur cã şi între dumneavoastrã sunt asemenea oameni, care L-au întâlnit pe Isus într-un mod tainic. Ştiu cu certitudine cã toţi care suntem aici ne putem întâlni cu Isus prin Cuvântul Sãu.

Experienţa cea mai teribilã o constituie Emausul dupã înviere. Doi oameni dezamãgiţi, îndreptându-se cãtre satul lor, de care s-a alipit o fãpturã pe care ei n-au recunoscut-o. Şi a început sã vorbeascã cu ei, întrebându-i de ce sunt tristi. Era tristeţea întregii omeniri fãrã de Christos. Şi El a început sã le vorbeascã despre prooroci, tãlmãcindu-le Scripturile. Atunci ei L-au recunoscut.

Christos poate fi recunoscut prin Cuvânt! Acesta-i cel mai mare mister al existenţei noastre - ne putem întâlni cu Christos prin Cuvânt.

Spuneam recent, la o conferinţã din Grecia a tuturor teologilor din Est cã singura noastrã salvare este aprofundarea Cuvântului lui Dumnezeu. N-avem altã salvare decât în a face studii profunde asupra Vechiului şi Noului Testament, pentru a ne întâlni cu El. Omenirea se îndreaptã, cu certitudine, cãtre Isus Christos pentru cã El este centrul omenirii. Îmi încep anual cursurile de la Universitate cu aceste cuvinte: “şi viaţa veşnicã este aceasta: sã Te cunoascã pe Tine, Singurul Dumnezeu adevãrat şi pe Isus Christos pe care L-ai trimis Tu”.(Ev. dupã Ioan 17:3)

Sunteţi datori fiecare sã vã duceti copiii la Bisericã, la şcoli şi universitãţi creştine, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Evreii de la vârsta de 3 ani îşi duc copiii la rugãciune şi-i învaţã Tora şi de aceea fac lucruri mai mari decât alte popoare.

Biblia este cea mai mare Carte de poezie a lumii. Tot Noul Testament este format din imnuri şi poezie. Isus Christos a vorbit poezie. Poeţii din secolul trecut au practicat o poezie fãrã de obiect. De 2000 de ani, pot sã spun cu certitudine, cã obiectul poeziei a fost învierea lui Christos. Singurii poeţi care au rãmas sunt poeţii creştini, pentru cã au obiect! Poezia modernã nu mai are obiect. Nemaivestind învierea lui Christos, ce sã mai vesteşti, ce sã mai spui?

Marele poet francez Pierre Emmanuel a spus cã “cel mai mare scandal al omenirii nu este moartea, ci învierea lui Isus Christos”. O poezie care ignorã învierea lui Isus, nu are nici o valoare. Noi vrem ca poporul român sã se întoarcã la poezie, pentru cã a pãrãsit-o. Asta înseamnã o întoarcere la Cartea Cãrţilor.

Un mare poet creştin spunea urmãtoarele:” Ca un poet sã scrie un poem valabil, trebuie sã fi bãut apã din trei izvoare: lumea ebraicã a Vechiului Testament, lumea greacã a Noului Testament şi lumea latinã, pentru cã limba latinã a fost pentru Occident, timp de veacuri, limba sacrã în care s-au exprimat cele mai mari gânduri. Aceste trei izvoare trebuie cunoscute îndeaproape de cãtre un poet care vrea sã facã ceva şi sã spunã ceva oamenilor. Nu poţi sã pui în locul lui Dumnezeu, al Sfintei Treimi, nişte fleacuri personale.

Mi-aduc aminte de Paul Claudel când s-a ridicat împotriva suprarealismului şi a fost atacat teribil de suprarealişti, spunându-i-se : “Sã vedem cum vom discuta peste 40 de ani”.

Acum, dupã 40 de ani, pe suprarealişti nu-i mai citeşte nimeni, dar Paul Claudel este cel mai citit poet al Franţei. Aşa se va întâmpla şi la noi. Toate sentimentele sunt ‘tabula rasa’. Toatã poezia din ultima sutã de ani, care n-are sentimente creştine, nu va mai fi cititã de nimeni! Am citit o mulţime de cãrţi, dar cea mai pasionantã este Scriptura.

Poeţii nu sunt altceva decât nişte focuri aprinse de nişte oameni în care arde setea de Dumnezeu. Mi-aduc aminte de acea noapte extraordinarã, când am scris prima poezie. Fusesem sã vãd o picturã extraordinarã, anume ” Învierea lui Isus Christos” de Grunewald. Am stat douã zile sã mã uit la ea. Locuiam în Pãdurea Neagrã, în orasul lui Heidegger, unde aveam o chilioarã. Am adormit şi toatã noaptea a stat asupra sufletului meu nemernic şi pãcãtos, o luminã colosalã. O luminã nemaipomenitã… Sãltam de fericire. Sunt absolut sigur cã era lumina Învierii. Am scris în acea noapte, aproape pe cearceaf, poemul “Luminã linã”, pe care l-am trimis în ţarã, la Luceafãrul, unde a apãrut pe prima paginã (…)

Poeţii sunt aceastã mãrturie a învierii lui Isus Christos în istorie şi a prezenţei Duhului Sfânt în viaţa noastrã. Dacã vreţi sã faceţi un poem bun, eu vã dau urmãtoarea reţetã: este nevoie sã ţineti seama de 4 lucruri care pleacã, toate, de la Isaia 61.

Când cercetezi viaţa cuiva şi vrei sã scrii despre el, trebuie sã vezi dacã a fost gata de jertfã. Tot secretul vieţii este de a-l gãsi pe om în stare de jertfã. N-aveţi nici o valoare dacã nu sunteţi oameni pregãtiţi pentru jertfã. Dacã aceste lucruri nu se înteleg, nu veti putea face niciodatã o operã creştinã. A doua condiţie este sã nu cârteşti. Toti suntem tentaţi sã fugim de pe cruce. Lucrarea noastrã este ca, obligatoriu fãrã de cârtire, sã ne luăm crucea. Al treilea lucru necesar pentru ca o lucrare sã reuşeascã, este ca sã fie fãcutã fãrã de violenţã, iar cea de a patra condiţie este sã fie pe placul lui Dumnezeu.

În Isus Christos avem un exemplu desãvârsit. De bunã voie, fãrã de cârtire si fãrã de violenţã a fãcut o lucrare pe placul lui Dumnezeu.

În puterea Bibliei, vestitã de poeţi, stã Cuvântul capabil de a schimba viaţa oamenilor. Ce poate fi mai minunat decât a schimba viaţa unui om? Sã stiţi cã un poet extraordinar poate schimba viaţa unui om, un om care este în stare sã se spânzure, care nu mai are nici o nãdejde. Este vorba de schimbarea vietii şi a direcţiei oamenilor.

Avem o misiune colosalã în istorie. Trãiascã poezia româneascã care se naşte în acest oraş al martirilor, capabilã de a schimba viaţa şi direcţia oamenilor dinspre moarte înspre viaţã!

Aşa sã ne ajute Dumnezeu!

Andrei Plesu despre evolutiile neoprotestantilor în fata camerelor TV

Cunoscutul om de cultură Andrei Pleşu abordează extrem de plastic în suplimentul literar al Adevărului modul în care se prezintă în faţa camerelor TV predicatorii neoprotestanţi români. Menţionând ca punct de reper o emisiune de-a postului B1TV, Pleşu ironizează prestaţia coreligionarilor noştri şi, de ce să nu recunoaştem că are toate motivele să reacţioneze astfel. Printre observaţiile lui, enumerăm:

· Cum nu trebuie să fie dis­cursul religios la televiziune? Nu trebuie sa fie lung, nu trebuie să fie sentimental, nu trebuie să fie dăscălitor ca o ora de dirigenţie. Cum era ce am văzut eu? Lung, sentimental, moralizant la nivelul cel mai de jos. Nu pun la îndoiala buna intenţie a predicatorului. Dar avea toate datele unui profesor de socialism ştiinţific, convertit la Evanghelie.

· Comenta celebrul episod al vindecării slăbănogului cu o colocvialitate trivială, abuzând de bun-simţism şi de un didacticism sfătos. A doua Persoană a Treimii era invocată, deferent, sub apelativul „Domnul Isus”, aşa încât aveai mereu impresia că e vorba de domnul Paul de la parter.

· “Aşa şi noi, dragi telespectatori, să nu ţinem cont de nici o piedică, dacă ni se cere ajutor. Să simţim cu aproapele nostru!” „A simţi cu cineva” e o formulă pe care pastorul nostru trebuie să o fi luat din alta limbă, cea în care îşi va fi absolvit evanghelizarea. Pe româneşte nu există.

· Din când în când, atunci când urma o lămurire mai adâncă, vorbitorul începea cu unul din cele mai inepte ticuri retorice din câte există: „Vedeţi Dumneavoastră…”. „Vedeţi Dumneavoastră, lucrurile stau în felul următor…” Adică: „Prostovanilor, atenţie la mine, o să vă spun o chestie care nu v-ar fi trecut prin cap în vecii vecilor!”

· Las la o parte alte delicatese, cum ar fi invocarea Cuvântului care trebuie să „penetreze” masele, pronunţarea lui „ameninţă” cu accentul pe „i” şi o mulţime de alte plictiseli, platitudini şi ceţuri, sub care Vestea cea Bună nu poate decât să caşte apocaliptic.

Aviz amatorilor de prestaţii televizate!

Preluat de pe siteul http://mersulvremurilor.ro/

Canalizarea

Un om a căzut într-o canalizare şi nu putea ieşi afară de acolo. Pe lângă el au trecut o mulţime de oameni, fiecare gândind, vorbind şi acţionând în felul lui:

SUBIECTIVUL:
Simt că tu ai căzut acolo.

OBIECTIVUL:
Era logic că cineva trebuia să cadă acolo.

FARISEUL:
Numai oamenii răi cad în canalizare.

ZIARISTUL:
Vreau exclusivitatea asupra relatării ştirii.

CONFUCIUS:
Dacă m-ai fi ascultat, n-ai fi în canalizare.

BUDDHA:
Canalizarea ta este doar o stare a minţii.

REALISTUL:
Aceasta este o canalizare.

SAVANTUL:
Hai să calculez forţa necesară ca să ieşi din canalizare.

GEOLOGUL:
Hai să te învăţ să apreciezi straturile geologice din groapă.

PERCEPTORUL:
Ai plătit impozitul să locuieşti în canalizare?

OMUL DE LA CONSILIU:

Ai permisie să locuieşti aici?

EVAZIVUL:
E mai bine să evit subiectul.

CARISMATICUL:
Mărturiseşte că nu eşti într-o canalizare!

OPTIMISTUL:
Lucrurile ar putea merge mai rău.

PESIMISTUL:
Lucrurile vor merge mai rău.

ISUS
Văzând omul, l-a apucat simplu de mână şi l-a scos din canalizare.

Istorioară preluată de pe internet, autor anonim.

duminică, 3 februarie 2008

A Love Story

Once upon a time, there was an island where all the feelings lived: Happiness, Sadness, Knowledge, and all of the others including Love. One day it was announced to the feelings that the island would sink, so all prepared their boats and left.
Love wanted to persevere until the last possible moment. When the island was almost sinking, Love decided to ask for help. Richness was passing by Love in a grand boat. Love said, "Richness, can you take me with you?" Richness answered, "No, I can't. There is a lot of gold and silver in my boat. There is no place here for you."
Love decided to ask Vanity who was also passing by in a beautiful vessel, "Vanity, please help me!" "I can't help you Love. You are all wet and might damage my boat." Vanity answered.
Sadness was close by so Love asked for help, "Sadness, let me go with you." "Oh.... Love, I am so sad that I need to be by myself!"
Happiness passed by Love too, but she was so happy that she did not even hear when Love called her!
Suddenly, there was a voice, "Come Love, I will take you." It was an elder. Love felt so blessed and overjoyed that he even forgot to ask the elder his name. When they arrived at dry land, the elder went his own way.
Love realized how much he owed the elder and asked Knowledge, another elder, "Who helped me?" "It was Time," Knowledge answered. "Time?" asked Love. "But why did Time help me?" Knowledge smiled with deep wisdom and answered, "Because, only Time is capable of understanding how great Love is."