marți, 3 iulie 2007

Cui apartine cadoul?

Lângă Tokio trăia un vestit războinic samurai, care a decis să-i îndrume pe cei tineri în budismul Zen. Se spune că în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.

Într-o după-amiază, un luptător - cunoscut pentru lipsa lui de scrupule - a ajuns în localitatea unde trăia bătrânul Samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la luptă, astepta până când adversarul făcea prima miscare si apoi, fiind dăruit cu destulă inteligentă pentru a corecta orice greseală ar fi făcut, contraataca cu viteză. Tânărul luptător nu pierduse încă nici o luptă. Auzind de reputatia Samuraiului, a decis să-l învingă pentru a-si mări faima. Toti studentii erau împotriva luptei, dar bătrânul Samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toti în piata din centrul orasului, iar tânărul a început să-l insulte pe Samurai. A aruncat câteva pietre în directia lui, l-a scuipat în fată, i-a aruncat toate insultele ce există sub soare, i-a insultat până si pe strămosi. Timp de câteva ore, a făcut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar bătrânul rămânea impasibil.


La sfârsitul după-amiezii, simtindu-se obosit si umilit, războinicul a abandonat si a plecat.


Deceptionati de faptul că maestrul primise atât de multe insulte si provocări, studentii l-au întrebat: "Cum ai putut răbda atât de multă umilintă? De ce nu ti-ai folosit spada, chiar dacă stiai că ai fi pierdut, în loc să-ti expui lasitatea în fată tuturor?


"Dacă cineva vine la tine cu un cadou si tu nu îl primesti, cui apartine cadoul?" - întrebă Samuraiul. "Celui care ti l-a oferit - replică unul dintre discipoli." "La fel si cu orice mânie, insultă sau invidie - spuse maestrul. Când nu sunt acceptate, continuă să apartină celui care le-a purtat."

Eseu despre frumusete

Frumuseţea va salva lumea – Feodor Dostoievski.

Peste tot în jur, creaţia lui Dumnezeu strigă despre sfinţenia şi despre frumuseţea Lui. Dacă am avea ochi să vedem, ne-am da seama că silueta dantelată a zăpezii pe o creangă golaşă de copac, la izbucnirea bruscă a razelor de soare prin pietrele şlefuite de apă, la formarea trupului unei femei şi la chipul unui prunc care aude maşina vânzătorului de îngheţată, toate ne vorbesc despre inima bună a lui Dumnezeu. Venirea primăverii după o iarnă grea aproape că este prea minunată ca să fie suportabilă. Frumuseţea lui Dumnezeu este revărsată din belşug asupra lumii.

Simone Well nota: „ Frumuseţea lumii este aproape singurul mod în care îl lăsăm pe Dumnezeu să ne pătrundă… Frumuseţea cucereşte simţurile pentru a obţine permisiunea de a trece direct la suflet… Tendinţa sufletului de a iubi frumuseţea este capcana pe care Dumnezeu o foloseşte cel mai adesea pentru a-l câştiga de partea Lui.”

Frumuseţea este puternică. S-ar putea ca frumuseţea să fie cel mai puternic lucru de pe pământ. De aceea, frumuseţea este şi periculoasă, tocmai deoarece contează. De ce?

Mai întâi, frumuseţea comunică. Richard Harris, episcop de Oxford, scria: „întrebărilor noastre despre Dumnezeu le răspunde frumuseţea orânduirii creaţiei.” Şi chiar că avem întrebări de pus, nu ? Ele sunt născute din dezamăgirile, suferinţele sau fricile noastre. Augustin spunea că a găsit răspunsurile la întrebările sale în frumuseţea lumii.

„ Le-am glăsuit acestor lucruri: Spuneţi-mi de Dumnezeul meu, care nu sunteţi, spuneţi-mi despre El. Şi cu glas mare au strigat: El ne-a făcut, ai Lui suntem. (Psalmul 100:3). Le-am întrebat uitându-mă la ele, iar ele mi-au răspuns cu frumuseţe.”

Dar ce ne spune frumuseţea? Imaginează-ţi că soseşti acasă după o zi stresantă şi că în grădina casei tale te aşteaptă o oază de frumuseţe. Sau poate că o evadare în natura este mai pe sufletul tău. Sau, de ce nu, o escapada în sălbăticia pădurii sau liniştea malului mării. Acolo, frumuseţea te invadează şi-ţi promite că totul va fi bine. S-ar putea ca mesajul ei să fie greu de pus în cuvinte, totuşi, această frumuseţe a creaţiei îţi invadează simţurile şi te asigură că totul e bine şi că sunt şanse ca lucrurile să rămână aşa şi în continuare.

În al doilea rând, frumuseţea hrăneşte. Nu este câtuşi de puţin o exprimare pretenţioasă afirmaţia potrivit căreia frumuseţea ne nutreşte sufletele. Este metafora plină de miez a Frumuseţii înseşi. Cum spunea C.S. Lewis:

„Nu dorim pur şi simplu să vedem în jurul nostru frumuseţe, deşi, slavă Domnului, chiar şi numai cu atât recompensa ne-ar fi îndestulătoare. Vrem de fapt altceva, care abia dacă poate fi pus în cuvinte – să fim una cu frumuseţea de dinaintea ochilor noştri, să o găzduim în noi – (The Weight of Glory – Povara slavei).”

În al treilea rând, frumuseţea alină. Are virtuţi deplin tămăduitoare. V-aţi întrebat de ce trimitem flori celor îndureraţi de moartea unui apropiat? Numai un dar al frumuseţii poate glăsui suficient, ştiind exact ce să spună celor adânciţi în suferinţă, văduviţi de dragostea celui pierdut. Există o poveste care circula prin spitalele celui de-al doilea război mondial, despre un tânăr soldat, care fusese grav rănit, în urma unei săptămâni de iad, de lupte cumplite. După ce i-a oferit ajutorul medical pe care i-l putea oferi atunci, asistenta l-a întrebat dacă mai putea face ceva pentru el. Da, i s-a răspuns. Ai putea să mă laşi să te privesc cum te rujezi? Frumuseţea alină. Aduce pace sufletului.

În al patrulea rând, frumuseţea iluminează. După ce tocmai a fost martorul naşterii minunilor incredibile din lumea Narniei (cum sunt ele povestite în Nepotul magicianului, de C.S. Lewis), birjarul spune: „Doamne!... Dacă aş fi şiut că există aşa ceva, aş fi fost un om mai bun toată viaţa!” Se povesteşte că un profesor de cartier insistase pe lângă administraţia şcolii să aşeze în curtea clădirii plante şi o fântână „pentru ca elevii să se simtă inspiraţi, să ştie că viaţa poate fi mai bună.”

În al cincilea rând, frumuseţea transcende. Ea depăşeşte nivelul fizic, reprezintă trăirea cea mai directă a celor veşnice. Cât de înălţător este să asişti la un apus de soare sau să vezi cum răsare soarele peste ocean. Să ne amintim senzaţia de la finalul oricărei poveşti grozave. Tânjim să o prelungim pe cât ne stă în putinţă, să o trăim câte zile vom avea. Uneori, frumuseţea este atât de complexă, că ne străpunge inimile de un dor nestins. Dor de ce anume? De viaţă, aşa cum ar fi trebuit ea să fie. Ne aduce aminte de un Eden niciodată ştiut, dar pentru care – nu se ştie cum – suntem siguri că am fost creaţi. Ne vorbeşte despre viitoare împărăţie a cerurilor, când totul va fi frumos. Ne bântuie cu prezenţa veşniciei, comunicându-ne că slava ne aşteaptă. Iar dacă este vorba de slavă, atunci important este izvorul ei. Din ce bunătate poate fi izvorât? Din ce nespusă mărinimie ni s-a dat să luăm aminte la ea? Frumuseţea ne înalţă către Dumnezeu.

Şi totuşi, frumuseţea este, fără îndoială, cea mai profundă şi mai prost înţeleasă dintre însuşirile lui Dumnezeu.

Omul cu adevărat frumos în forul lui interior este acela în care adâncimile sufleteşti sunt liniştite, care emană calm, odihnă, îmbiindu-i pe toţi cei din jur la odihnă, care grăieşte despre linişte şi pace într-o lume măcinată de războaie de tot felul, în prezenţa căruia ne eliberăm de tensiunea şi de strânsoarea care ne cuprind prea adesea inimile.

Prin Frumuseţe, respirăm adevărul că Dumnezeu ne iubeşte şi că este bun. Lăsaţi-va învăluiţi de Frumuseţea Absolută!

- adaptare după gândurile despre frumuseţe din cartea eu, Femeia -