joi, 2 aprilie 2009

Filmul religios – se justifica sau nu?

Pe site-ul noutati-ortodoxe.ro a aparut un articol deosebit de interesant semnat de Pr. Florin Botezan, despre filmele în care apare interpretat rolul Domnului Isus.

"Ne aflăm în Postul Mare şi, ca în fiecare an, ne aşteptăm ca, în preajma Sfintelor Pasti, televiziunea să ne satisfacă „nevoile religioase” oferindu-ne cu generozitate filme artistice cu subiect biblic si, mai ales, filme care încearcă să reconstituie viaţa lui Iisus. Tot creştinul va putea astfel, tolănit în fotoliu şi cu un minim de efort intelectual, să admire şi să se înduioşeze de întâmplările prin care trece Iisus, suplinind lipsa frecventării bisericii şi a lecturilor biblice.

Apărute în spaţiul catolic sau protestant, aceste filme vin în întâmpinarea dorinţei de spectacol si a comodităţii intelectuale a omului modern punându-ne în faţă o "Evanghelie filmată". Problema care se ridica este dacă un film despre Iisus, chiar realizat în spaţiul ortodox, este compatibil cu spiritualitatea ortodoxă. Răspunsul este categoric nu. Nu numai că nu există compatibilitate, dar un astfel de film poate denatura grav trăirea ortodoxă autentică. Vom încerca în cele ce urmează să argumentăm această afirmaţie.

Filmul despre Iisus se bazează pe o falsitate: Iisus Hristos Dumnezeul Om este "jucat" de un om, adică de un actor, mai mult sau mai puţin pătimas, care nu îşi va putea depăşi condiţia de om păcătos. Oricât şi-ar da silinţa el nu poate exprima decât latura umană a lui Hristos dându-ne o imagine deformată asupra persoanei divino-umane a Mântuitorului. În cel mai bun caz în faţa ochilor avem priveliştea jalnică a unui om care se străduieşte sa pară Dumnezeu.

La fel stau lucrurile si în cazul Maicii Domnului. Ne întrebăm în ce masură poate o actriţă să o "interpreteze" pe cea despre care, la Pavecerniţa Mare, mărturisim că este "nepătată, neîntinată, nestricată, fără prihană, curată Fecioară care pe Dumnezeu Cuvântul cu oamenii prin preaslavita naşterea sa l-a unit". Distribuirea în acest rol a unei actriţe care în alt film joacă rolul de amantă frizează de-a dreptul blasfemia (vezi filmele Iisus din Nazaret si Romeo si Julieta de F. Zefireli în care aceeasi actriţă joacă rolul Maicii Domnului, respectiv al Julietei). Putem continua cu exemplul Sfinţilor si a altor personaje biblice.

Imaginea filmată, deşi dă iluzia veridicităţii, nu poate niciodată să redea un eveniment în toată complexitatea sa. Astfel, chiar dacă, prin absurd, Iisus ar fi fost filmat în timpul vieţii sale pe pământ, acel documentar ne-ar fi prezentat o imagine deformată a evenimentelor. Cu atât mai mult un film artistic ne aduce în faţa ochilor viziunea regizorului care "interpretează" Evanghelia deformându-o inevitabil. Dar Evanghelia este cuvântul revelat al lui Dumnezeu si, de aceea, fiecare amanunt este important. Imaginea deformată pe care ne-o propune regizorul în filmul său are însă un impact foarte puternic asupra privitorului afectând grav legatura lui cu Dumnezeu. Filmul se adresează văzului, simţul cel mai sensibil al omului, prin care el ia în primul rând contact cu lumea exterioară. Omul se va raporta la Scriptură prin intermediul filmului. Citind Biblia va avea în minte imaginile din film. La rugăciune va avea în faţa chipurile actorilor.

Filmul religios se înscrie în traditia tabloului religios. Lumea apuseană, renunţând la icoană, s-a limitat la înfaţişarea "lumii acesteia" şi a firii umane a lui Hristos dând frâu liber imaginaţiei artiştilor. Icoana în schimb ne prezintă Persoana divino-umană a Mântuitorului, sfinţii îndumnezeiţi, lumea îndumnezeită, respectând nişte reguli stricte. Ea este o fereastră spre Împărăţia lui Dumnezeu. În icoană crestinul are imaginea autentică a lui Hristos, a Maicii Domnului, a Evangheliei. În icoana Duhul Sfânt este cel ce interpretează Evanghelia şi tot El este Cel ce ne deschide ochii si mintea pentru a o înţelege. Icoana trebuie contemplată în rugăciune şi ea însăşi este o chemare la rugăciune. De aceea icoana este incomodă şi mai greu de primit decât un film.

Filmul transformă Evanghelia în spectacol, iar pe privitor într-un observator exterior. A-l vedea pe Dumnezeu din exterior si chiar a plânge din compasiune dar fără pocăinţa ca fiicele Ierusalimului (Luca 23, 28 ) nu duce decât la un sentimentalism amăgitor, steril. În Biserică, în cadrul slujbelor, şi, mai ales, la Sfânta Liturghie, evenimentele principale ale istoriei mântuirii sunt actualizate. Duhul Sfânt este Cel Care ne face părtaşi lor chemându-ne la pocainţă spre mântuire. Anul liturgic este o actualizare a istoriei mântuirii şi îşi atinge punctul culminant la Paşti, sărbătoarea Învierii Domnului. Postul Mare este o perioadă de intensă trăire duhovnicească în care slujbele ne ajută să intrăm în acea atmosferă specifică de "tristeţe strălucitoare". În Săptamâna Mare Îl urmăm pas cu pas pe Hristos, prin slujbe, în Patimile Sale iar la Paşti înviem împreună cu El.

Din toate cele spuse până acum înţelegem că în orice moment al anului şi, mai ales, în Postul Mare vizionarea unor filme despre Iisus afectează grav evlavia ortodoxă îndepartându-ne de adevărata trăire a credinţei. Creştinul ortodox are în icoană imaginea autentică a lui Hristos şi este chemat să fie partaş evenimentelor evanghelice la slujbele Bisericii transformându-se prin pocainţă.

Este mult mai greu decât să priveşti un film, dar este spre mântuire."

Vama - Dumnezeu nu apare la stiri

Dumnezeu nu apare la Ştiri
Dumnezeu nu omoară Delfini
Dumnezeu nu topeşte Gheţari
Dumnezeu n-are Vis Nuclear

Dumnezeu nu votează-n Senat
Dumnezeu n-a luptat în Irak
Prea ocupaţi cu distrugerea lumii oamenii sunt
Pe Dumnezeu nu-l ia nimeni in seamă aici pe Pamant

Ref:Dumnezeu ne-a lăsat...
Ne-a lăsat să ne facem de cap

Pe Iisus l-au facut Superstar
Pe Dumnezeu l-au tiparit pe dolar
Religia e marketing de război
Oamenii-şi fac cruce dar privesc în gol

Ref:Dumnezeu ne-a lăsat...
Ne-a lăsat să ne facem de cap

Fără Credinţă corabia Umană rătăceşte prin spaţiu se apropie furtuna,
Se-ntunecă lumea
Totul se vinde se cumpără totul banii sunt calea adevarul şi viaţa Iisus nu mai vine....
Dumnezeu se mai uită o data spre lume nu e nimeni să vadă că-ntinde o mână nu e nimeni s-audă că şoapta iubirii El încă ne-o spune?

Dumnezeu ne-a lăsat...
Ne-a lăsat să ne facem de cap

P.S. Versurile acestea spun un mare adevăr. Nădăjduiesc să fie auzite de generaţia tânără de astăzi şi să se întoracă la Dumnezeu. Chiar dacă ni se pare că Dumnezeu ne-a lăsat să ne facem de cap, să nu uităm că va veni o zi când vom da socoteală. Dumnezeu nu obligă, ne-a dat libertatea să alegem, dacă noi am ales să ne facem de cap, este spre pierzarea noastră. mai este timp, mai este încă har. "ASTĂZI dacă auziţi glasul Lui nu vă împietriţi inima!"

"Dumnezeu se mai uită o data spre lume nu e nimeni să vadă că-ntinde o mână nu e nimeni s-audă că şoapta iubirii El încă ne-o spune?"

De ce a creat Dumnezeu zâmbetul şi lacrimile?!

http://de-vorba-cu-mine.blogspot.com/

Odată, de mult timp, Domnul se plimba printr-o grădină atât de frumoasă, numită Eden...
În răcorea zilei se întâlnea cu bunul Lui prieten – omul...Nu se mai săturau stând şi bucurându-se unul de altul...De fiecare dată aveau ceva nou de dăruit unul celuilalt...Era un izvor nesecat de iubire care dăruia neîncetat...Totul în jur părea nemişcat...Frumuseţea sufletească a celor doi în sfânta lor părtăşie întrecea cu mult frumuseţile pieritoare care îi încojurau...Părea că şi acestea doreau să li se cuibărească în sufletele lor pline de iubire...

Când se lăsa noaptea cu stelele cernând luminiţe albastre, omul îşi odihnea tâmpla pe perna de vise...Adormea întotdeauna zâmbind cu gândul la frumuseţea zilei trecute...Zâmbea şi în somn, iar îngerii culegeau zâmbetele lui şi le duceau la Dumnezeu căruia îi era atât de dor de prietenia Lui cu omul. Din ochii divini se revărsau peste grădină stropi fini de dor ...În zori a luat raze din soare şi le-a trimis să-l trezească şi să-l înveselească pe bunul lui prieten...

Omul se trezeşte zâmbind...Adună în suflet toate frumuseţile dimineţii şi zâmbeşte la gândul că în curând se va întâlni din nou cu Prietenul lui...Simte că doar pentru asta trăieşte, şi e atât de fericit!...şi nu ştiu cum se face, dar în ochii lui se vedeau două izvoare strălucind în lumina trandafirie a răsăritului...Iată că Dumnezeu s-a apropiat de om...L-a sărutat pe lacrimile lui de dor...

La picioarele lor, peste câteva margarete ca nişte sori cu raze albe, cădeau îmbrăţişate lacrimile de fericire ale celor doi...Dumnezeu şi omul...

Sa strige reinvierea in noi

http://crestintotal.wordpress.com/2009/03/28/sa-strige-reinvierea-in-noi/#more-3940

“Doamne, sunt uscat!”
Prăbuşit în mijlocul deşertului, fără vise, pustiu de dragoste şi frânt de rănile trecutului, prea gol pentru a mai putea fi umplut, slăbit de vânturile urii… încerc să aflu de ce sunt aici.
… încercam să îmi târăsc sufletul prin nisipul singurătăţii, într-o direcţie pe care o credeam corectă.
 Plâng undeva între existenţă şi neexistenţă!
Plâng pentru că nu găsesc alt motiv care să mă aducă în Faţa Ta, curat, înafară de propia Ta Persoană!
A fost o vreme în care mă-ndoiam că Tu exişti…
… ca răspuns, m-ai adus în deşert, în mijlocul existenţei Tale!
Zile în şir, strigam că nu îţi pasă…
… ca răspuns, mi-ai arătat o oază unde să pot supravieţui!
Dar săptămânile au trecut şi, sătul de mana miraculoasă, am cârtit împotriva Ta. Ti-am aruncat reproşuri fără logică, tânjind după scalvia Egiptului din care tocmai m-ai scăpat.
Ca răspuns, nu ai trimis balene să mă înghită, ci ai poruncit corbilor să-mi aducă pâine şi ai facut să plouă cu prepeliţe.
Cu toate acestea, m-am răzvrătit fiindcă nu vroiam să accept modul de viaţă la care mă chemai.
 … Aveam ochii deschişi, dar nu vedeam cât de mult mă doreai ca prieten…
şi nu mă cutreierau fiori când te auzeam suspinând după fiecare cuvânt care-l rosteam şi care străpungea, ca o suliţă, coapsa Ta…
… dar , cu toate acestea, ai rămas aici!
 … Intr-o zi, obosit să-ţi observ mereu umbra prin apropiere, m-am umplut de mânie şi fără să privesc în ochii Tăi, te-am rănit de moarte printr-un cuvânt:
 ” Răstigneşte-Te!”
 In clipa următoare te-am văzut mai trist ca niciodată…
Aşteptam să mă distrugi, să mă ştergi de pe faţa pământului şi din inima Ta,
dar m-ai privit tăcut, atât de adânc, încât piatra ce-o purtam în loc de inimă s-a sfărmat în mii de bucăţi…
Uimit şi speriat de schimbarea ce se producea în mine tainic, te-am văzut cum te întorci…
… te-am privit plecând, fără să mai pot spune ceva…
 Primul pas făcut în direcţia opusă în care Tu erai, a fost ca un ecou în golul în care odată bătea o inimă.
Conştiinţa începea să se trezească, iar anotimpul îngheţat în care zăceam, începea să simtă schimbări la o escală uriaşă.
Stiam că nu meritai să-ţi vorbesc atât de gol.
Niciodată nu ai căutat să mă dobori ( deşi aveai puterea ), chiar dacă eu am facut-o.
Acum, când începeau a curge în mine râuri de viaţă, întelegeam că până azi am fost o stană de piatră.
Cât timp umbra Ta mă urmărea, aveam vise…
… azi, prima zi în care mă lipsesc de propia-mi umbră, visez praf şi cenusă.
Tot ce era plăcut şi măreţ ai luat cu Tine…
… Existenţa Ta crea frumosul!
 Acum înţelegeam… dar era prea tarziu!
 Plâng pentru că ieri, mi-ai spus că dragostea este bunătate şi este răbdare, o îndelungă răbdare!… Ea nu se mânie, nu se gândeşte la rău, acoperă şi nădăjduieşte totul…
Ai spus că înseamnă jertfă… şi …
mi-ai mai spus că dragostea eşti Tu!
 Ieri am lăsat cuvintele să le fure vântul.
Azi, privind la tot ce ai făcut, la tot ce eşti, la ce eram când erai Tu… CRED!
… dar … e prea târziu!
 Mă opresc din autodistrugerea mea şi ascult tăcerea de suspine…
Imi întorc privirea în direcţia în care te-am văzut plecând ( când te-am alungat ) şi mă prăbuşesc printre mormane de trecuturi.
Undeva, în orizont, uneşte Cerul cu pământul, o Cruce!
Văd un Miel cărând o Golgota pe umeri…
Cu respiraţia tăiată şi lacrimi la fereastra ochilor, privesc în tăcere…
El, se opreste din mersul împovărat, se întoarce şi mă priveşte…
Pentru a doua oară mă pătrund ochii Lui până în temeliile fiinţei şi izbucnesc în cereri de iertare…
… dar e prea târziu…
 Mă ridic şi alerg strigând:
 ” Opreşte!”
dar distanta dintre noi, cu cât alerg mai mult, cu atât se face mai mare…
Doamne… ( suspin cu o mână întinsă ) crucea nu e pentru Tine…
… crucea aceea e pedeapsa mea… Nu Tu, ci eu…
… dar se frânge vorba-n gât…
Aud lovituri de ciocan şi-un strigăt de durere străbate Universul:
” Eli, Eli, lama sabactani!”
… când mi-am pironit genunchii în faţa crucii…
era prea târziu…
” Eu te-am trimis aici…”
” Dragostea nu cunoaşte mândria! ” ( un răspuns de nicăieri )
” … Eu am străpuns Doamne, coapsa Ta… “
” Dragostea rabdă!” ( din nou Vocea fără chip )
” Eu te-am alungat …”
“Dragostea iartă!” ( acelaşi glas )
“… eu.. eu te-am răstignit …”
” Dragostea suferă. Eu sunt Dragoste!”
 ştiam…
ştiam … era El!
Mi-a spus o dată că se va jertfi de dragul meu, dar abea acum puteam să cred.
Râuri roşii se adunau pe pământul negru în formă de inimă…
“Sunt aici, la picioarele lemnului… sunt altul Doamne!
Iartă-mă!
Am descojit minciuni, şi am vândut înaltul pe-un măr de nevegheri…
Ca rezultat, acum… sunt cu o inimă mai gol!”
———————————————————————–
Era un ceas de răsărit, iar eu plângeam lângă o piatră trasă, la o gură de mormânt pustiu.
Acum credeam tot ce cândva mi-a spus;
credeam că este Dragoste, Apă şi Viaţă!
S-a scuturat pământul adânc, din temelii, şi inima de sânge, prin vibraţii, a prins viaţă…
Apoi, a fost sădită-n mine!
Mulţumesc pentru vibraţii şi trăiri!
Mulţumesc că nu m-ai părăsit de tot, şi nu m-ai şters, deşi meritam…
Mulţumesc că ai ales să porţi crucea în locul meu…
Mulţumesc pentru că ai avut în planul Tău o Golgota pentru fiecare…
şi ai născut inimi din izvoare roşii…
Mulţumesc că ai înviat şi există mormântul, gol…
Mulţumesc că ai zguduit lumea şi Universul, ca să rupi lanţurile morţii, să zdrobesti pietrele, să umplii golul cu inimi din Tine!
Ai adus reînvierea la ferestre.. la ferestrele ochilor!
” Căci aşa cum este inima ta, asa este şi faţa ta, iar ochii sunt fereastra sufletului! “

by Ligia Trinca