Trăim într-o lume a viselor.
Chiar înainte de a veni pe lume, părinții anticipează un destin glorios celui/celei care va păși în universul nostru la un moment dat.
După ceva ani, meserii precum „doctoriță” sau „polițist” acaparează cu aura lor puerilele vise ale omului în devenire.
Câțiva ani mai târziu, și uneori în cazuri fericite, consilierii școlari în parteneriat cu părinții încearcă să ne îndrume spre o școală care să se potrivească cu ceea ce suntem și ce ne place.
Cu aripile întinse, trecem pragul majoratului pe băncile facultății sau direct în câmpul muncii.
În numărătoarea sa, timpul ne aduce în preajma cuiva cu care ne împletim visele, partenerul de căsnicie, el însuși un vis...
Ne suflecăm mânecile și muncim la împlinirea visului pe fundația realității, iar cei mai curajoși dintre noi îndrăznesc să reconstruiască realitatea prin alte vise.
Vine bătrânețea, iar visele cu fața spre trecut îmbracă, de multe ori, haina regretului și a nostalgiei vremurilor „oldies, but goldies” de altă dată.
Cât de mult sau cât de puțin visele noastre devin realitate depinde de fiecare dintre noi, de mediul în care ne-am născut, de părinții care ne-au adus pe lume, de ADN-ul și limitările pe care le avem, de educația primită și de cea însușită, de guvernanții care (nu) ne conduc, de Dumnezeu în care credem sau nu și de multe altele.
Nimeni și nimic, însă, nu ne împiedică să visăm, să ne închipuim, să năzuim înspre ceva mai bun. Pericolul apare atunci când visele ajung să sugă viața din noi și energia cotidiană, transformându-ne viața într-un coșmar.
