sâmbătă, 29 martie 2008

Frumuseţea Crucii

Finalul romanului Quo vadis al lui Sienkiewicz ne prezintă scena îngrozitoare a unei păduri de stâlpi în formă de cruce, de care stăteau atârnaţi, arzând ca nişte torţe vii, mii de creştini romani, ţapi ispăşitori ai nebuniei împăratului Nero. Ceea ce se întâmpla acolo nu era decât reeditarea la scară gigantică a unei alte tragedii, petrecute cu câteva decenii mei devreme, şi anume, crucificarea lui Isus din Nazaret, considerat de creştini ca fiind Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea lumii.

Pentru mulţi, crucificarea a fost una dintre cele mai teribile metode de tortură şi execuţie inventate vreodată în istorie. Dacă este aşa, este oare posibil ca titlul nostru să aibă o cât de mică justificare? Credem că da şi sperăm că după citirea acestor rânduri veţi înţelege de ce.

Frumuseţea ca atribut al lui Dumnezeu


Naturalistul C. Linne povesteşte emoţia care-l cuprindea cercetând creaţia lui Dumnezeu: „L-am văzut pe Dumnezeu, prin plante, trecând pe dinaintea mea. Nu L-am văzut la faţă desigur, ci doar reflexul imaginii Lui cuprinzând sufletul meu, l-a aruncat în înmărmurirea unei admiraţii pline de extaz. Am urmărit ici şi colo urma paşilor Săi printre lucrurile creaţiunii, şi în toate aceste lucruri, chiar şi în cele mai mici, mai minuscule, şi imperceptibile. Ce putere, ce înţelepciune, ce perfecţiune care nu se poate defini!…Tot sistemul sideral, neţărmurit în nemărginirea sa, mişcându-se în spaţiu, spânzurat în vid, de un prim motor ce nu poate fi cuprins: Dumnezeu, Fiinţa fiinţelor, Cauza cauzelor, Conducătorul universului, Stăpânul şi Autorul întregii capodopere a lumii!”

Dumnezeu este izvorul frumuseţii. El este frumos în toată fiinţa Sa spirituală. Frumuseţea aceasta se remarcă în fiecare dintre calităţile lui Dumnezeu. Ea este, mai exact, suma atributelor Sale, slava Sa.

Unde am putea observa oare frumuseţea lui Dumnezeu? Mai întîi, o putem vedea în creaţie. Aşa cum spune sfântul apostol Pavel în cartea Romani, „însuşirile Lui nevăzute, adică puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la întemeierea lumii, dacă te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile create de El”.

În al doilea rând, putem vedea frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în natura umană. Ea vine din faptul că noi, ca fiinţe umane, bărbaţi şi femei, am fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

Apoi, putem vedea frumuseţea Domnului în Cuvântul Său. Aşa cum spune psalmistul, „Mă desfătez în orânduirile Tale şi nu uit Cuvântul Tău”.

In al patrulea rând, Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre reflectarea frumuseţii lui Dumnezeu în poporul Său, Biserica, pe care Hristos o pregăteşte în aşa fel încât „să înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni).

Frumuseţea Fiului lui Dumnezeu


Mai presus de orice, frumuseţea lui Dumnezeu se oglindeşte însă în fiinţa Fiului Său, Isus Hristos. „Tu eşti cel mai frumos dintre oameni! Harul este turnat pe buzele tale; de aceea Dumnezeu te-a binecuvântat pe vecie”, exclamă psalmistul. Acelaşi lucru îl afirmă apostolul Pavel când spune în cartea Coloseni: „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia; pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El. El este capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi, pt. ca în toate să aibă cel dintâi loc. Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El.”

În concluzie, dacă avem ochi să vedem şi dorinţă să căutăm, putem descoperi frumuseţea lui Dumnezeu în creaţia Sa, în fiinţa umană, în Cuvântul Său, în Biserica Sa, dar mai ales în Hristos, Fiul Său, cel desăvârşit.

Frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în creaţia Sa a fost denaturată însă de căderea omului în păcat, dar ea va fi restaurată o dată cu sfârşitul procesului de mântuire al omului, la a doua venire a lui Hristos în slavă (adică în frumuseţe). O dată cu căderea omului, urâţenia păcatului şi entropia care aduce moartea au intrat în omenire şi a afectat întreaga creaţie. Şi dacă natura fizică a fost afectată în chip atât de important, natura spirituală a omului a suferit şi mai mult, prin tragedia goliciunii lăuntrice cauzate de pierderea prin păcat a relaţiei cu Dumnezeu.

Potrivit cuvintelor apostolului, oamenii, „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit: ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări, animale cu patru picioare şi reptile. De aceea şi Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci.” Omul va fi lăsat astfel pradă naturii lui pervertite, influenţei unei lumi înstrăinate de Creator şi atacurilor Diavolului, Vrăjmaşul lui Dumnezeu, cel hotărât să distrugă frumuseţea creaţiei divine.

În ciuda acestei situaţii, omul a continuat să creeze lucruri frumoase, dar fără a se alimenta de la sursa frumuseţii - legătura cu Dumnezeu. Observarea şi realizarea frumosului nu-l mai ducea la adoraţie şi închinare faţă de Dumnezeu, ci la autoslăvire, la idolatrie. Natura a continuat să fie o sursă de inspiraţie, dar golită de prezenţa Creatorului, ea a devenit un obiect fals de închinare. Începând cu Cain şi cu urmaşii lui, oamenii au construit cetăţi, au inventat meşteşuguri, au dezvoltat artele, însă fără Dumnezeu, gândirea lor s-a întunecat, sistemul lor de valori s-a stricat, adevărul a devenit minciună, astfel încât omul a ajuns la o mare pervertire interioară.

Neprihănirea a ajuns să fie socotită drept un lucru urât, iar viciul a fost socotit ca fiind frumos. Prin sine însuşi, oricât de mare creator ar fi fost, omul nu mai putea ajunge la adevărata frumuseţe. De aceea, a fost necesară intervenţia lui Dumnezeu pentru a schimba starea morală decăzută a omului.

Frumuseţea crucii


Date fiind cele expuse mai sus, putem afirma, pe buna dreptate, că opera de mântuire a omului prin întruparea, moartea ispăşitoare pe cruce, învierea şi înălţarea Domnului Isus Hristos reprezintă cel mai glorios şi de aceea cel mai frumos act al lui Dumnezeu pentru omenire. Atunci când lucrarea de mântuire îşi va fi urmat cursul, impactul ei va fi major, răul va fi distrus şi natura adusă înapoi la frumuseţea iniţială.

Deşi în momentul crucificării Isus Hristos a fost descris de profetul Isaia ca neavând: „nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă; dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu l-am băgat în seamă”, încât până şi Tatăl Şi-a întors faţa de la El, totuşi, în mod paradoxal, acela a fost cel mai frumos eveniment al istoriei omenirii. Atunci, Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a dezbrăcat de slavă şi a luat chipul de sclav al omului, făcându-se asemenea oamenilor pentru ca prin acceptarea smereniei, a supunerii totale şi a jertfei; să spele cu sângele lui divin urâţenia păcatului de pe chipul uman, readucând înapoi slava lui Dumnezeu peste el.

Ce se întâmplă când descoperi frumuseţea lui Dumnezeu?

Pentru creştin, scopul vieţii este să mărească slava lui Dumnezeu prin tot ce este şi face el. Primul pas în acest proces este convertirea, întoarcerea cu faţa către Dumnezeu. Întorcându-se la Dumnezeu, omul poate să redevină un creator de frumos în adevăratul sens al cuvântului, cultivând atât frumuseţea exterioară, cât şi cea lăuntrică.

În măsura în care ne îngrijim trupul, ne asortăm hainele, ne aranjăm casa, ne îngrijim grădina, locul de muncă şi mediul înconjurător în aceeaşi măsură mărim frumuseţea lui Dumnezeu. Un creştin murdar, neglijent, dezordonat, îmbrăcat fără gust, mirosind urât; locuind într-o casă la fel de murdară şi dezordonată, cu o grădină şi animale neîngrijite, tolerând mizeria la locul de muncă şi obişnuit să locuiască într-un mediu plin de gunoaie, nu arată nici smerenie, nici dragoste de Dumnezeu şi de frumos ci lene, delăsare, nepăsare, trăsături care îi vor afecta rapid şi partea interioară, caracterul.

În acelaşi timp accentul exagerat pus pe partea exterioară, fără a da atenţie creşterii spirituale a fiinţei noastre lăuntrice, fără cultivarea roadelor Duhului Sfânt (smerenia, recunoştinţa, sfinţenia, stăpânirea de sine, facerea de bine) şi fără dezvoltarea disciplinelor spirituale (rugăciunea, postul, citirea Bibliei, slujirea, mărturisirea păcatelor, închinarea) înseamnă a trăi în păcat şi dezechilibru, înseamnă de fapt a nu dori să semănăm cu Dumnezeu, şi a-i mări slava.

Dumnezeu nu numai că iubeşte frumuseţea, dar Lui îi place să creeze mereu ceva nou, ceva deosebit. Universul Său, deşi guvernat de legi care îi asigură stabilitatea, nu este ceva închistat, finit. El este în continuă mişcare. În fiecare zi se nasc noi stele şi altele se transformă, se schimbă, se înnoiesc. Dumnezeu aşteaptă ca şi noi să fim ca El, creativi, cu imaginaţie, permanenţi agenţi de schimbare, dinspre rău înspre bine, dinspre păcat înspre sfinţenie, dinspre banal înspre desăvârşire, dinspre urâţenie înspre frumuseţe. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Dănuţ şi Mihaela Mănăstireanu

sâmbătă, 22 martie 2008

Ioan Alexandru – Despre poezia crestina

Acest articol reprezintă transpunerea unei prelegeri ţinutã la Brãila de către poetul creştin Ioan Alexandru, sâmbãtã 23 noiembrie 1991, cu ocazia primului festival national de poezie crestinã “La început era Cuvântul”.

Sunt onorat că am fost invitat la acest prim festival de poezie creştinã şi vreau să încerc, în cele ce urmează, să definesc ceea ce este poezia creştină.

Am fãcut acest lucru, cu câtva timp în urmã, la o universitate germanã, unde au fost invitaţi poeţi români, precum şi toţi poeţii importanţi din Germania.

Vã rog, aşadar, sã-mi îngãduiţi sã fac puţinã teorie. Dacã acest cuvânt este abstract, vreau sã precizez cã, la origine, înseamnã “a-L vedea pe Dumnezeu”.

Un om care l-a vãzut pe Dumnezeu era un om teoretic. Deci a face teorie asupra acestui lucru, înseamnã a ne apropia de Cuvântul Lui Dumnezeu. Vedeţi dumneavoastrã, Isus Christos, Domnul, S-a pãstrat în istorie în douã feluri. S-a pãstrat ca figurã istoricã, pe care toţi o simţim şi ne întâlnim, la un moment dat cu ea, şi S-a pãstrat prin Cuvântul Sãu.

Evanghelistul Ioan, care, la începutul Evangheliei sale spune: “La început era Cuvântul…” ne precizeazã tocmai acest fapt, cã Isus Christos poate fi cunoscut în douã moduri. În douã feluri ne putem întâlni cu Domnul nostru, cu Isus Christos Cel istoric, care a trãit în Nazaret acum 2000 de ani, nãscut din fecioara Maria, rãstignit sub Pontiu Pilat şi înviat din morţi. Asta-i persoana Lui istoricã.

La puţin timp dupã înviere a fost alcãtuit canonul Noului Testament, deci acum ne putem întâlni cu Isus Christos prin Cuvântul Sãu. Întâlnirea cu Isus Christos cel istoric este apanajul unor oameni deosebiţi, care n-au fost niciodatã prea mulţi într-o generaţie.

Paul Claudel, cel mai mare poet al Franţei a avut aceastã întâlnire la 18 ani, dar n-a mãrturisit-o decât înainte de moarte, ca sã nu-i sminteascã pe oameni şi sã nu plece aceastã mãrturisire de la el.

Sunt absolut sigur cã şi între dumneavoastrã sunt asemenea oameni, care L-au întâlnit pe Isus într-un mod tainic. Ştiu cu certitudine cã toţi care suntem aici ne putem întâlni cu Isus prin Cuvântul Sãu.

Experienţa cea mai teribilã o constituie Emausul dupã înviere. Doi oameni dezamãgiţi, îndreptându-se cãtre satul lor, de care s-a alipit o fãpturã pe care ei n-au recunoscut-o. Şi a început sã vorbeascã cu ei, întrebându-i de ce sunt tristi. Era tristeţea întregii omeniri fãrã de Christos. Şi El a început sã le vorbeascã despre prooroci, tãlmãcindu-le Scripturile. Atunci ei L-au recunoscut.

Christos poate fi recunoscut prin Cuvânt! Acesta-i cel mai mare mister al existenţei noastre - ne putem întâlni cu Christos prin Cuvânt.

Spuneam recent, la o conferinţã din Grecia a tuturor teologilor din Est cã singura noastrã salvare este aprofundarea Cuvântului lui Dumnezeu. N-avem altã salvare decât în a face studii profunde asupra Vechiului şi Noului Testament, pentru a ne întâlni cu El. Omenirea se îndreaptã, cu certitudine, cãtre Isus Christos pentru cã El este centrul omenirii. Îmi încep anual cursurile de la Universitate cu aceste cuvinte: “şi viaţa veşnicã este aceasta: sã Te cunoascã pe Tine, Singurul Dumnezeu adevãrat şi pe Isus Christos pe care L-ai trimis Tu”.(Ev. dupã Ioan 17:3)

Sunteţi datori fiecare sã vã duceti copiii la Bisericã, la şcoli şi universitãţi creştine, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Evreii de la vârsta de 3 ani îşi duc copiii la rugãciune şi-i învaţã Tora şi de aceea fac lucruri mai mari decât alte popoare.

Biblia este cea mai mare Carte de poezie a lumii. Tot Noul Testament este format din imnuri şi poezie. Isus Christos a vorbit poezie. Poeţii din secolul trecut au practicat o poezie fãrã de obiect. De 2000 de ani, pot sã spun cu certitudine, cã obiectul poeziei a fost învierea lui Christos. Singurii poeţi care au rãmas sunt poeţii creştini, pentru cã au obiect! Poezia modernã nu mai are obiect. Nemaivestind învierea lui Christos, ce sã mai vesteşti, ce sã mai spui?

Marele poet francez Pierre Emmanuel a spus cã “cel mai mare scandal al omenirii nu este moartea, ci învierea lui Isus Christos”. O poezie care ignorã învierea lui Isus, nu are nici o valoare. Noi vrem ca poporul român sã se întoarcã la poezie, pentru cã a pãrãsit-o. Asta înseamnã o întoarcere la Cartea Cãrţilor.

Un mare poet creştin spunea urmãtoarele:” Ca un poet sã scrie un poem valabil, trebuie sã fi bãut apã din trei izvoare: lumea ebraicã a Vechiului Testament, lumea greacã a Noului Testament şi lumea latinã, pentru cã limba latinã a fost pentru Occident, timp de veacuri, limba sacrã în care s-au exprimat cele mai mari gânduri. Aceste trei izvoare trebuie cunoscute îndeaproape de cãtre un poet care vrea sã facã ceva şi sã spunã ceva oamenilor. Nu poţi sã pui în locul lui Dumnezeu, al Sfintei Treimi, nişte fleacuri personale.

Mi-aduc aminte de Paul Claudel când s-a ridicat împotriva suprarealismului şi a fost atacat teribil de suprarealişti, spunându-i-se : “Sã vedem cum vom discuta peste 40 de ani”.

Acum, dupã 40 de ani, pe suprarealişti nu-i mai citeşte nimeni, dar Paul Claudel este cel mai citit poet al Franţei. Aşa se va întâmpla şi la noi. Toate sentimentele sunt ‘tabula rasa’. Toatã poezia din ultima sutã de ani, care n-are sentimente creştine, nu va mai fi cititã de nimeni! Am citit o mulţime de cãrţi, dar cea mai pasionantã este Scriptura.

Poeţii nu sunt altceva decât nişte focuri aprinse de nişte oameni în care arde setea de Dumnezeu. Mi-aduc aminte de acea noapte extraordinarã, când am scris prima poezie. Fusesem sã vãd o picturã extraordinarã, anume ” Învierea lui Isus Christos” de Grunewald. Am stat douã zile sã mã uit la ea. Locuiam în Pãdurea Neagrã, în orasul lui Heidegger, unde aveam o chilioarã. Am adormit şi toatã noaptea a stat asupra sufletului meu nemernic şi pãcãtos, o luminã colosalã. O luminã nemaipomenitã… Sãltam de fericire. Sunt absolut sigur cã era lumina Învierii. Am scris în acea noapte, aproape pe cearceaf, poemul “Luminã linã”, pe care l-am trimis în ţarã, la Luceafãrul, unde a apãrut pe prima paginã (…)

Poeţii sunt aceastã mãrturie a învierii lui Isus Christos în istorie şi a prezenţei Duhului Sfânt în viaţa noastrã. Dacã vreţi sã faceţi un poem bun, eu vã dau urmãtoarea reţetã: este nevoie sã ţineti seama de 4 lucruri care pleacã, toate, de la Isaia 61.

Când cercetezi viaţa cuiva şi vrei sã scrii despre el, trebuie sã vezi dacã a fost gata de jertfã. Tot secretul vieţii este de a-l gãsi pe om în stare de jertfã. N-aveţi nici o valoare dacã nu sunteţi oameni pregãtiţi pentru jertfã. Dacã aceste lucruri nu se înteleg, nu veti putea face niciodatã o operã creştinã. A doua condiţie este sã nu cârteşti. Toti suntem tentaţi sã fugim de pe cruce. Lucrarea noastrã este ca, obligatoriu fãrã de cârtire, sã ne luăm crucea. Al treilea lucru necesar pentru ca o lucrare sã reuşeascã, este ca sã fie fãcutã fãrã de violenţã, iar cea de a patra condiţie este sã fie pe placul lui Dumnezeu.

În Isus Christos avem un exemplu desãvârsit. De bunã voie, fãrã de cârtire si fãrã de violenţã a fãcut o lucrare pe placul lui Dumnezeu.

În puterea Bibliei, vestitã de poeţi, stã Cuvântul capabil de a schimba viaţa oamenilor. Ce poate fi mai minunat decât a schimba viaţa unui om? Sã stiţi cã un poet extraordinar poate schimba viaţa unui om, un om care este în stare sã se spânzure, care nu mai are nici o nãdejde. Este vorba de schimbarea vietii şi a direcţiei oamenilor.

Avem o misiune colosalã în istorie. Trãiascã poezia româneascã care se naşte în acest oraş al martirilor, capabilã de a schimba viaţa şi direcţia oamenilor dinspre moarte înspre viaţã!

Aşa sã ne ajute Dumnezeu!

Andrei Plesu despre evolutiile neoprotestantilor în fata camerelor TV

Cunoscutul om de cultură Andrei Pleşu abordează extrem de plastic în suplimentul literar al Adevărului modul în care se prezintă în faţa camerelor TV predicatorii neoprotestanţi români. Menţionând ca punct de reper o emisiune de-a postului B1TV, Pleşu ironizează prestaţia coreligionarilor noştri şi, de ce să nu recunoaştem că are toate motivele să reacţioneze astfel. Printre observaţiile lui, enumerăm:

· Cum nu trebuie să fie dis­cursul religios la televiziune? Nu trebuie sa fie lung, nu trebuie să fie sentimental, nu trebuie să fie dăscălitor ca o ora de dirigenţie. Cum era ce am văzut eu? Lung, sentimental, moralizant la nivelul cel mai de jos. Nu pun la îndoiala buna intenţie a predicatorului. Dar avea toate datele unui profesor de socialism ştiinţific, convertit la Evanghelie.

· Comenta celebrul episod al vindecării slăbănogului cu o colocvialitate trivială, abuzând de bun-simţism şi de un didacticism sfătos. A doua Persoană a Treimii era invocată, deferent, sub apelativul „Domnul Isus”, aşa încât aveai mereu impresia că e vorba de domnul Paul de la parter.

· “Aşa şi noi, dragi telespectatori, să nu ţinem cont de nici o piedică, dacă ni se cere ajutor. Să simţim cu aproapele nostru!” „A simţi cu cineva” e o formulă pe care pastorul nostru trebuie să o fi luat din alta limbă, cea în care îşi va fi absolvit evanghelizarea. Pe româneşte nu există.

· Din când în când, atunci când urma o lămurire mai adâncă, vorbitorul începea cu unul din cele mai inepte ticuri retorice din câte există: „Vedeţi Dumneavoastră…”. „Vedeţi Dumneavoastră, lucrurile stau în felul următor…” Adică: „Prostovanilor, atenţie la mine, o să vă spun o chestie care nu v-ar fi trecut prin cap în vecii vecilor!”

· Las la o parte alte delicatese, cum ar fi invocarea Cuvântului care trebuie să „penetreze” masele, pronunţarea lui „ameninţă” cu accentul pe „i” şi o mulţime de alte plictiseli, platitudini şi ceţuri, sub care Vestea cea Bună nu poate decât să caşte apocaliptic.

Aviz amatorilor de prestaţii televizate!

Preluat de pe siteul http://mersulvremurilor.ro/

Canalizarea

Un om a căzut într-o canalizare şi nu putea ieşi afară de acolo. Pe lângă el au trecut o mulţime de oameni, fiecare gândind, vorbind şi acţionând în felul lui:

SUBIECTIVUL:
Simt că tu ai căzut acolo.

OBIECTIVUL:
Era logic că cineva trebuia să cadă acolo.

FARISEUL:
Numai oamenii răi cad în canalizare.

ZIARISTUL:
Vreau exclusivitatea asupra relatării ştirii.

CONFUCIUS:
Dacă m-ai fi ascultat, n-ai fi în canalizare.

BUDDHA:
Canalizarea ta este doar o stare a minţii.

REALISTUL:
Aceasta este o canalizare.

SAVANTUL:
Hai să calculez forţa necesară ca să ieşi din canalizare.

GEOLOGUL:
Hai să te învăţ să apreciezi straturile geologice din groapă.

PERCEPTORUL:
Ai plătit impozitul să locuieşti în canalizare?

OMUL DE LA CONSILIU:

Ai permisie să locuieşti aici?

EVAZIVUL:
E mai bine să evit subiectul.

CARISMATICUL:
Mărturiseşte că nu eşti într-o canalizare!

OPTIMISTUL:
Lucrurile ar putea merge mai rău.

PESIMISTUL:
Lucrurile vor merge mai rău.

ISUS
Văzând omul, l-a apucat simplu de mână şi l-a scos din canalizare.

Istorioară preluată de pe internet, autor anonim.