· Cum nu trebuie să fie discursul religios la televiziune? Nu trebuie sa fie lung, nu trebuie să fie sentimental, nu trebuie să fie dăscălitor ca o ora de dirigenţie. Cum era ce am văzut eu? Lung, sentimental, moralizant la nivelul cel mai de jos. Nu pun la îndoiala buna intenţie a predicatorului. Dar avea toate datele unui profesor de socialism ştiinţific, convertit la Evanghelie.
· Comenta celebrul episod al vindecării slăbănogului cu o colocvialitate trivială, abuzând de bun-simţism şi de un didacticism sfătos. A doua Persoană a Treimii era invocată, deferent, sub apelativul „Domnul Isus”, aşa încât aveai mereu impresia că e vorba de domnul Paul de la parter.
· “Aşa şi noi, dragi telespectatori, să nu ţinem cont de nici o piedică, dacă ni se cere ajutor. Să simţim cu aproapele nostru!” „A simţi cu cineva” e o formulă pe care pastorul nostru trebuie să o fi luat din alta limbă, cea în care îşi va fi absolvit evanghelizarea. Pe româneşte nu există.
· Din când în când, atunci când urma o lămurire mai adâncă, vorbitorul începea cu unul din cele mai inepte ticuri retorice din câte există: „Vedeţi Dumneavoastră…”. „Vedeţi Dumneavoastră, lucrurile stau în felul următor…” Adică: „Prostovanilor, atenţie la mine, o să vă spun o chestie care nu v-ar fi trecut prin cap în vecii vecilor!”
· Las la o parte alte delicatese, cum ar fi invocarea Cuvântului care trebuie să „penetreze” masele, pronunţarea lui „ameninţă” cu accentul pe „i” şi o mulţime de alte plictiseli, platitudini şi ceţuri, sub care Vestea cea Bună nu poate decât să caşte apocaliptic.
Aviz amatorilor de prestaţii televizate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu