Finalul romanului Quo vadis al lui Sienkiewicz ne prezintă scena îngrozitoare a unei păduri de stâlpi în formă de cruce, de care stăteau atârnaţi, arzând ca nişte torţe vii, mii de creştini romani, ţapi ispăşitori ai nebuniei împăratului Nero. Ceea ce se întâmpla acolo nu era decât reeditarea la scară gigantică a unei alte tragedii, petrecute cu câteva decenii mei devreme, şi anume, crucificarea lui Isus din Nazaret, considerat de creştini ca fiind Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea lumii.
Pentru mulţi, crucificarea a fost una dintre cele mai teribile metode de tortură şi execuţie inventate vreodată în istorie. Dacă este aşa, este oare posibil ca titlul nostru să aibă o cât de mică justificare? Credem că da şi sperăm că după citirea acestor rânduri veţi înţelege de ce.
Frumuseţea ca atribut al lui Dumnezeu
Naturalistul C. Linne povesteşte emoţia care-l cuprindea cercetând creaţia lui Dumnezeu: „L-am văzut pe Dumnezeu, prin plante, trecând pe dinaintea mea. Nu L-am văzut la faţă desigur, ci doar reflexul imaginii Lui cuprinzând sufletul meu, l-a aruncat în înmărmurirea unei admiraţii pline de extaz. Am urmărit ici şi colo urma paşilor Săi printre lucrurile creaţiunii, şi în toate aceste lucruri, chiar şi în cele mai mici, mai minuscule, şi imperceptibile. Ce putere, ce înţelepciune, ce perfecţiune care nu se poate defini!…Tot sistemul sideral, neţărmurit în nemărginirea sa, mişcându-se în spaţiu, spânzurat în vid, de un prim motor ce nu poate fi cuprins: Dumnezeu, Fiinţa fiinţelor, Cauza cauzelor, Conducătorul universului, Stăpânul şi Autorul întregii capodopere a lumii!”
Dumnezeu este izvorul frumuseţii. El este frumos în toată fiinţa Sa spirituală. Frumuseţea aceasta se remarcă în fiecare dintre calităţile lui Dumnezeu. Ea este, mai exact, suma atributelor Sale, slava Sa.
Unde am putea observa oare frumuseţea lui Dumnezeu? Mai întîi, o putem vedea în creaţie. Aşa cum spune sfântul apostol Pavel în cartea Romani, „însuşirile Lui nevăzute, adică puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la întemeierea lumii, dacă te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile create de El”.
În al doilea rând, putem vedea frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în natura umană. Ea vine din faptul că noi, ca fiinţe umane, bărbaţi şi femei, am fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.
Apoi, putem vedea frumuseţea Domnului în Cuvântul Său. Aşa cum spune psalmistul, „Mă desfătez în orânduirile Tale şi nu uit Cuvântul Tău”.
In al patrulea rând, Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre reflectarea frumuseţii lui Dumnezeu în poporul Său, Biserica, pe care Hristos o pregăteşte în aşa fel încât „să înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni).
Frumuseţea Fiului lui Dumnezeu
Mai presus de orice, frumuseţea lui Dumnezeu se oglindeşte însă în fiinţa Fiului Său, Isus Hristos. „Tu eşti cel mai frumos dintre oameni! Harul este turnat pe buzele tale; de aceea Dumnezeu te-a binecuvântat pe vecie”, exclamă psalmistul. Acelaşi lucru îl afirmă apostolul Pavel când spune în cartea Coloseni: „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia; pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El. El este capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi, pt. ca în toate să aibă cel dintâi loc. Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El.”
În concluzie, dacă avem ochi să vedem şi dorinţă să căutăm, putem descoperi frumuseţea lui Dumnezeu în creaţia Sa, în fiinţa umană, în Cuvântul Său, în Biserica Sa, dar mai ales în Hristos, Fiul Său, cel desăvârşit.
Frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în creaţia Sa a fost denaturată însă de căderea omului în păcat, dar ea va fi restaurată o dată cu sfârşitul procesului de mântuire al omului, la a doua venire a lui Hristos în slavă (adică în frumuseţe). O dată cu căderea omului, urâţenia păcatului şi entropia care aduce moartea au intrat în omenire şi a afectat întreaga creaţie. Şi dacă natura fizică a fost afectată în chip atât de important, natura spirituală a omului a suferit şi mai mult, prin tragedia goliciunii lăuntrice cauzate de pierderea prin păcat a relaţiei cu Dumnezeu.
Potrivit cuvintelor apostolului, oamenii, „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit: ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări, animale cu patru picioare şi reptile. De aceea şi Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci.” Omul va fi lăsat astfel pradă naturii lui pervertite, influenţei unei lumi înstrăinate de Creator şi atacurilor Diavolului, Vrăjmaşul lui Dumnezeu, cel hotărât să distrugă frumuseţea creaţiei divine.
În ciuda acestei situaţii, omul a continuat să creeze lucruri frumoase, dar fără a se alimenta de la sursa frumuseţii - legătura cu Dumnezeu. Observarea şi realizarea frumosului nu-l mai ducea la adoraţie şi închinare faţă de Dumnezeu, ci la autoslăvire, la idolatrie. Natura a continuat să fie o sursă de inspiraţie, dar golită de prezenţa Creatorului, ea a devenit un obiect fals de închinare. Începând cu Cain şi cu urmaşii lui, oamenii au construit cetăţi, au inventat meşteşuguri, au dezvoltat artele, însă fără Dumnezeu, gândirea lor s-a întunecat, sistemul lor de valori s-a stricat, adevărul a devenit minciună, astfel încât omul a ajuns la o mare pervertire interioară.
Neprihănirea a ajuns să fie socotită drept un lucru urât, iar viciul a fost socotit ca fiind frumos. Prin sine însuşi, oricât de mare creator ar fi fost, omul nu mai putea ajunge la adevărata frumuseţe. De aceea, a fost necesară intervenţia lui Dumnezeu pentru a schimba starea morală decăzută a omului.
Frumuseţea crucii
Date fiind cele expuse mai sus, putem afirma, pe buna dreptate, că opera de mântuire a omului prin întruparea, moartea ispăşitoare pe cruce, învierea şi înălţarea Domnului Isus Hristos reprezintă cel mai glorios şi de aceea cel mai frumos act al lui Dumnezeu pentru omenire. Atunci când lucrarea de mântuire îşi va fi urmat cursul, impactul ei va fi major, răul va fi distrus şi natura adusă înapoi la frumuseţea iniţială.
Deşi în momentul crucificării Isus Hristos a fost descris de profetul Isaia ca neavând: „nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă; dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu l-am băgat în seamă”, încât până şi Tatăl Şi-a întors faţa de la El, totuşi, în mod paradoxal, acela a fost cel mai frumos eveniment al istoriei omenirii. Atunci, Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a dezbrăcat de slavă şi a luat chipul de sclav al omului, făcându-se asemenea oamenilor pentru ca prin acceptarea smereniei, a supunerii totale şi a jertfei; să spele cu sângele lui divin urâţenia păcatului de pe chipul uman, readucând înapoi slava lui Dumnezeu peste el.
Ce se întâmplă când descoperi frumuseţea lui Dumnezeu?
Pentru creştin, scopul vieţii este să mărească slava lui Dumnezeu prin tot ce este şi face el. Primul pas în acest proces este convertirea, întoarcerea cu faţa către Dumnezeu. Întorcându-se la Dumnezeu, omul poate să redevină un creator de frumos în adevăratul sens al cuvântului, cultivând atât frumuseţea exterioară, cât şi cea lăuntrică.
În măsura în care ne îngrijim trupul, ne asortăm hainele, ne aranjăm casa, ne îngrijim grădina, locul de muncă şi mediul înconjurător în aceeaşi măsură mărim frumuseţea lui Dumnezeu. Un creştin murdar, neglijent, dezordonat, îmbrăcat fără gust, mirosind urât; locuind într-o casă la fel de murdară şi dezordonată, cu o grădină şi animale neîngrijite, tolerând mizeria la locul de muncă şi obişnuit să locuiască într-un mediu plin de gunoaie, nu arată nici smerenie, nici dragoste de Dumnezeu şi de frumos ci lene, delăsare, nepăsare, trăsături care îi vor afecta rapid şi partea interioară, caracterul.
În acelaşi timp accentul exagerat pus pe partea exterioară, fără a da atenţie creşterii spirituale a fiinţei noastre lăuntrice, fără cultivarea roadelor Duhului Sfânt (smerenia, recunoştinţa, sfinţenia, stăpânirea de sine, facerea de bine) şi fără dezvoltarea disciplinelor spirituale (rugăciunea, postul, citirea Bibliei, slujirea, mărturisirea păcatelor, închinarea) înseamnă a trăi în păcat şi dezechilibru, înseamnă de fapt a nu dori să semănăm cu Dumnezeu, şi a-i mări slava.
Dumnezeu nu numai că iubeşte frumuseţea, dar Lui îi place să creeze mereu ceva nou, ceva deosebit. Universul Său, deşi guvernat de legi care îi asigură stabilitatea, nu este ceva închistat, finit. El este în continuă mişcare. În fiecare zi se nasc noi stele şi altele se transformă, se schimbă, se înnoiesc. Dumnezeu aşteaptă ca şi noi să fim ca El, creativi, cu imaginaţie, permanenţi agenţi de schimbare, dinspre rău înspre bine, dinspre păcat înspre sfinţenie, dinspre banal înspre desăvârşire, dinspre urâţenie înspre frumuseţe. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Dănuţ şi Mihaela Mănăstireanu
Pentru mulţi, crucificarea a fost una dintre cele mai teribile metode de tortură şi execuţie inventate vreodată în istorie. Dacă este aşa, este oare posibil ca titlul nostru să aibă o cât de mică justificare? Credem că da şi sperăm că după citirea acestor rânduri veţi înţelege de ce.
Frumuseţea ca atribut al lui Dumnezeu
Naturalistul C. Linne povesteşte emoţia care-l cuprindea cercetând creaţia lui Dumnezeu: „L-am văzut pe Dumnezeu, prin plante, trecând pe dinaintea mea. Nu L-am văzut la faţă desigur, ci doar reflexul imaginii Lui cuprinzând sufletul meu, l-a aruncat în înmărmurirea unei admiraţii pline de extaz. Am urmărit ici şi colo urma paşilor Săi printre lucrurile creaţiunii, şi în toate aceste lucruri, chiar şi în cele mai mici, mai minuscule, şi imperceptibile. Ce putere, ce înţelepciune, ce perfecţiune care nu se poate defini!…Tot sistemul sideral, neţărmurit în nemărginirea sa, mişcându-se în spaţiu, spânzurat în vid, de un prim motor ce nu poate fi cuprins: Dumnezeu, Fiinţa fiinţelor, Cauza cauzelor, Conducătorul universului, Stăpânul şi Autorul întregii capodopere a lumii!”
Dumnezeu este izvorul frumuseţii. El este frumos în toată fiinţa Sa spirituală. Frumuseţea aceasta se remarcă în fiecare dintre calităţile lui Dumnezeu. Ea este, mai exact, suma atributelor Sale, slava Sa.
Unde am putea observa oare frumuseţea lui Dumnezeu? Mai întîi, o putem vedea în creaţie. Aşa cum spune sfântul apostol Pavel în cartea Romani, „însuşirile Lui nevăzute, adică puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la întemeierea lumii, dacă te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile create de El”.
În al doilea rând, putem vedea frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în natura umană. Ea vine din faptul că noi, ca fiinţe umane, bărbaţi şi femei, am fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.
Apoi, putem vedea frumuseţea Domnului în Cuvântul Său. Aşa cum spune psalmistul, „Mă desfătez în orânduirile Tale şi nu uit Cuvântul Tău”.
In al patrulea rând, Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre reflectarea frumuseţii lui Dumnezeu în poporul Său, Biserica, pe care Hristos o pregăteşte în aşa fel încât „să înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni).
Frumuseţea Fiului lui Dumnezeu
Mai presus de orice, frumuseţea lui Dumnezeu se oglindeşte însă în fiinţa Fiului Său, Isus Hristos. „Tu eşti cel mai frumos dintre oameni! Harul este turnat pe buzele tale; de aceea Dumnezeu te-a binecuvântat pe vecie”, exclamă psalmistul. Acelaşi lucru îl afirmă apostolul Pavel când spune în cartea Coloseni: „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia; pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El. El este capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi, pt. ca în toate să aibă cel dintâi loc. Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El.”
În concluzie, dacă avem ochi să vedem şi dorinţă să căutăm, putem descoperi frumuseţea lui Dumnezeu în creaţia Sa, în fiinţa umană, în Cuvântul Său, în Biserica Sa, dar mai ales în Hristos, Fiul Său, cel desăvârşit.
Frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în creaţia Sa a fost denaturată însă de căderea omului în păcat, dar ea va fi restaurată o dată cu sfârşitul procesului de mântuire al omului, la a doua venire a lui Hristos în slavă (adică în frumuseţe). O dată cu căderea omului, urâţenia păcatului şi entropia care aduce moartea au intrat în omenire şi a afectat întreaga creaţie. Şi dacă natura fizică a fost afectată în chip atât de important, natura spirituală a omului a suferit şi mai mult, prin tragedia goliciunii lăuntrice cauzate de pierderea prin păcat a relaţiei cu Dumnezeu.
Potrivit cuvintelor apostolului, oamenii, „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit: ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări, animale cu patru picioare şi reptile. De aceea şi Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci.” Omul va fi lăsat astfel pradă naturii lui pervertite, influenţei unei lumi înstrăinate de Creator şi atacurilor Diavolului, Vrăjmaşul lui Dumnezeu, cel hotărât să distrugă frumuseţea creaţiei divine.
În ciuda acestei situaţii, omul a continuat să creeze lucruri frumoase, dar fără a se alimenta de la sursa frumuseţii - legătura cu Dumnezeu. Observarea şi realizarea frumosului nu-l mai ducea la adoraţie şi închinare faţă de Dumnezeu, ci la autoslăvire, la idolatrie. Natura a continuat să fie o sursă de inspiraţie, dar golită de prezenţa Creatorului, ea a devenit un obiect fals de închinare. Începând cu Cain şi cu urmaşii lui, oamenii au construit cetăţi, au inventat meşteşuguri, au dezvoltat artele, însă fără Dumnezeu, gândirea lor s-a întunecat, sistemul lor de valori s-a stricat, adevărul a devenit minciună, astfel încât omul a ajuns la o mare pervertire interioară.
Neprihănirea a ajuns să fie socotită drept un lucru urât, iar viciul a fost socotit ca fiind frumos. Prin sine însuşi, oricât de mare creator ar fi fost, omul nu mai putea ajunge la adevărata frumuseţe. De aceea, a fost necesară intervenţia lui Dumnezeu pentru a schimba starea morală decăzută a omului.
Frumuseţea crucii
Date fiind cele expuse mai sus, putem afirma, pe buna dreptate, că opera de mântuire a omului prin întruparea, moartea ispăşitoare pe cruce, învierea şi înălţarea Domnului Isus Hristos reprezintă cel mai glorios şi de aceea cel mai frumos act al lui Dumnezeu pentru omenire. Atunci când lucrarea de mântuire îşi va fi urmat cursul, impactul ei va fi major, răul va fi distrus şi natura adusă înapoi la frumuseţea iniţială.
Deşi în momentul crucificării Isus Hristos a fost descris de profetul Isaia ca neavând: „nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă; dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu l-am băgat în seamă”, încât până şi Tatăl Şi-a întors faţa de la El, totuşi, în mod paradoxal, acela a fost cel mai frumos eveniment al istoriei omenirii. Atunci, Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a dezbrăcat de slavă şi a luat chipul de sclav al omului, făcându-se asemenea oamenilor pentru ca prin acceptarea smereniei, a supunerii totale şi a jertfei; să spele cu sângele lui divin urâţenia păcatului de pe chipul uman, readucând înapoi slava lui Dumnezeu peste el.
Ce se întâmplă când descoperi frumuseţea lui Dumnezeu?
Pentru creştin, scopul vieţii este să mărească slava lui Dumnezeu prin tot ce este şi face el. Primul pas în acest proces este convertirea, întoarcerea cu faţa către Dumnezeu. Întorcându-se la Dumnezeu, omul poate să redevină un creator de frumos în adevăratul sens al cuvântului, cultivând atât frumuseţea exterioară, cât şi cea lăuntrică.
În măsura în care ne îngrijim trupul, ne asortăm hainele, ne aranjăm casa, ne îngrijim grădina, locul de muncă şi mediul înconjurător în aceeaşi măsură mărim frumuseţea lui Dumnezeu. Un creştin murdar, neglijent, dezordonat, îmbrăcat fără gust, mirosind urât; locuind într-o casă la fel de murdară şi dezordonată, cu o grădină şi animale neîngrijite, tolerând mizeria la locul de muncă şi obişnuit să locuiască într-un mediu plin de gunoaie, nu arată nici smerenie, nici dragoste de Dumnezeu şi de frumos ci lene, delăsare, nepăsare, trăsături care îi vor afecta rapid şi partea interioară, caracterul.
În acelaşi timp accentul exagerat pus pe partea exterioară, fără a da atenţie creşterii spirituale a fiinţei noastre lăuntrice, fără cultivarea roadelor Duhului Sfânt (smerenia, recunoştinţa, sfinţenia, stăpânirea de sine, facerea de bine) şi fără dezvoltarea disciplinelor spirituale (rugăciunea, postul, citirea Bibliei, slujirea, mărturisirea păcatelor, închinarea) înseamnă a trăi în păcat şi dezechilibru, înseamnă de fapt a nu dori să semănăm cu Dumnezeu, şi a-i mări slava.
Dumnezeu nu numai că iubeşte frumuseţea, dar Lui îi place să creeze mereu ceva nou, ceva deosebit. Universul Său, deşi guvernat de legi care îi asigură stabilitatea, nu este ceva închistat, finit. El este în continuă mişcare. În fiecare zi se nasc noi stele şi altele se transformă, se schimbă, se înnoiesc. Dumnezeu aşteaptă ca şi noi să fim ca El, creativi, cu imaginaţie, permanenţi agenţi de schimbare, dinspre rău înspre bine, dinspre păcat înspre sfinţenie, dinspre banal înspre desăvârşire, dinspre urâţenie înspre frumuseţe. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Dănuţ şi Mihaela Mănăstireanu
