„Eu în ei şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie pe deplin una, astfel încât lumea să cunoască faptul că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit aşa cum M-ai iubit pe Mine.” Evanghelia după Ioan 17:23
Nu mi-au plăcut niciodată despărțirile. De fiecare dată, se rupe ceva în mine și-n ceilalți.
La fel, segregarea confesională nu face decât să rupă unitatea strânsă pe care Cristos vrea s-o avem cu El.
Am auzit de cei care se rup dintr-o biserică, din diferite motive, cum că îi părăsesc pe cei încremeniți într-un clișeu ecleziastic cândva relevant pentru o nouă paradigmă, mult mai adaptată noului context. Ruptura i-ar separa pe cei care o inițiază și le-ar oferi libertate și viață față de cei din vechea gardă. Cei care pleacă o fac pentru că văd moarte în spiritualitatea celor care rămân.
Stau și mă întreb: Să fie căutarea sfințeniei motivația dizidenților? Poate un lucru bun (precum sfințenia) să cauzeze disensiune, certuri, priviri înveninate chiar, resentimente între cele două partide? Mă-ndoiesc. Dragostea pentru Isus care ne strânge cimentează legături, nu dărâmă, distruge, destramă. Problema separatiștilor pare să fie lipsa dragostei pentru El și pentru ceilalți. Iar celelalte motivații, oricât de îmbrăcate ar fi în haine spirituale și de generatoare de relevanță, nu sunt decât frustrări, refulări, angoase, frici, incapacități pur personale.
Dacă vrem să fim una cu Tatăl în comportament și asemănare, trebuie să rămânem în El păstrând unitatea cu ceilalți.
