Muzica lui Mozart

Muzica este cea care calmează nervii si ajută creierul să se concentreze; dar nu orice muzică. Celulele nervoase ale creierului formează legături care se activează într-un anumit ritm. Pornind de la faptul că activitătile creierului pot fi vizualizate în simularea pe computer, în cadrul unui experiment declansat de Gordon Shaw, neurobiolog la University of California, s-a observat că la transpunerea de către calculator a probelor de ritm în sunet s-a auzit ceva ce amintea de unele bucăti din epoca Barocului, ca si de muzica asiatică si de muzica de relaxare, foarte la modă în ultima vreme. Shaw a continuat să cerceteze ce zone ale creierului sunt active atunci când urechea ascultă muzică. Rezultatul a fost că muzica, indiferent de stil, activează numai acea parte din creier care prelucrează sunetele, cu exceptia muzicii lui Mozart. Neurobiologul John Huges, de la Centrul Medical al Universitătii din Ilinois, a analizat frecventa cu care se schimbă volumul pe parcursul unei bucăti muzicale si a notat pe o scală valorile pentru sute de lucrări ale celor mai diferiti compozitori. La capătul cel mai de jos al succesiunii se afla muzica pop si "muzica minimalistă", ca cea a lui Philip Glass. Sus de tot, se afla Mozart. Muzica lui Mozart modifică cel mai frecvent volumul de la tare la încet si invers, cu o periodicitate de 30 de secunde - identic cu modelul fundamental al undelor creierului. Muzica lui Mozart sincronizează emisfera dreaptă a creierului nostru, responsabilă pentru gândirea logică, cu emisfera stângă. Si nimic nu ne destinde mai bine ca echilibrul armonios dintre inimă si ratiune.

preluată din revista electronică Răspândacul – 8 octombrie 2008

Crucea veche şi crucea nouă (autor: A.W. Tozer)

Neanunţată şi prea puţin detectată, în cercurile evanghelice populare s-a strecurat o nouă cruce. Seamănă cu vechea cruce, dar este diferită. Asemănările sunt superficiale; deosebirile sunt fundamentale.

Din această cruce nouă a izvorât o nouă filozofie a vieţii creştine, iar aceasta a produs o nouă tehnică de evanghelizare – un nou tip de servicii divine şi un nou tip de predicare. Noul evanghelism foloseşte acelaşi limbaj ca şi cel vechi, dar conţinutul lui nu mai este acelaşi, iar accentele sunt altele. Crucea veche nu avea alianţe cu lumea. Pentru inima firească şi mândră a lui Adam ea însemna sfârşitul călătoriei. Ea producea efectul sentinţei impusă de legea de pe Sinai. Crucea nouă nu este opusă rasei umane; din contră, este un prieten amabil şi, înţeleasă corect, ea este izvorul pentru un ocean de distracţie şi plăcere inocentă. Ea îi permite lui Adam să trăiască fără deranj.

Motivaţia vieţii lui rămâne neschimbată; el trăieşte tot pentru propria lui plăcere, numai că acum se desfată cântând coruri şi privind filme religioase în loc de a cânta cântece sălbatice şi de a bea vodcă. Accentul este tot pe plăcere, deşi distracţia este acum la un nivel mai înalt, moral, dacă nu intelectual. Noua cruce încurajează o abordare nouă şi complet diferită a lucrării misionare. Evanghelistul nu cere lepădarea vieţii celei vechi înainte ca cea nouă să poată fi primită. El nu predică contraste, ci similitudini. El caută să atingă coarda interesului public, arătând că noua credinţă nu are pretenţii neplăcute; din contră, ea oferă tot ceea ce oferă lumea, doar la un nivel mai ridicat. Exact lucrurile după care aleargă o lume înnebunită de păcat sunt prezentate cu iscusinţă a fi exact lucrurile pe care le oferă evanghelia, doar că produsul religios este de o calitate mai bună.

Noua cruce nu îl sfâşie pe păcătos, ea doar îl redirecţionează. Ea îl călăuzeşte spre un mod de viaţă mai curat şi mai satisfăcător, salvându-i respectul de sine. Tipului declarativ ea îi spune: "Vino şi exprimă-te de partea lui Hristos." Egoistului îi spune: "Vino şi laudă-te în Domnul." Căutătorului de distracţii şi emoţii îi spune: "Vino şi bucură-te de satisfacţiile părtăşiei creştine." Solia este împinsă în direcţia curentului la modă pentru a putea fi acceptată de public. Filozofia din spatele acestui gen de evanghelie poate fi sinceră, dar sinceritatea nu o poate salva de a fi falsă. Este falsă deoarece este oarbă. Ea pierde complet sensul crucii.

Crucea veche este simbolul morţii. Ea reprezintă sfârşitul abrupt, violent, al fiinţei umane. Omul din timpul Romei care îşi lua crucea şi pornea pe drumul ei spusese deja la revedere prietenilor lui. El nu se mai întorcea acasă. Pleca pe un drum fără întoarcere. Crucea nu cunoştea compromisuri, nu modifica nimic, nu excludea nimic; ea omora complet şi pentru totdeauna. Ea nu încerca să păstreze relaţii bune cu victima. Ea lovea cu forţă şi cruzime, iar când îşi termina treaba, omul nu mai era. Rasa lui Adam este sub sentinţa de moarte. Nu există înţelegere sau evadare. Dumnezeu nu poate accepta roadele păcatului, oricât de inocente sau frumoase ar părea ele în ochii omului.

Dumnezeu salveză individul lichidându-l şi apoi înviindu-l la o viaţă nouă. Evanghelia care trasează paralele între căile lui Dumnezeu şi căile oamenilor este falsă conform Bibliei şi crudă pentru sufletele ascultătorilor. Credinţa lui Hristos nu merge paralel cu lumea, ci o intersectează. Venind la Hristos, noi nu aducem vechea viaţă la un nivel mai înalt, ci o lăsăm la cruce. Bobul de grâu trebuie să cadă în pământ şi să moară. Noi, cei care predicăm evanghelia, nu trebuie să ne privim ca fiind agenţi de relaţii publice trimişi să aducă înţelegere între Hristos şi lume. Nu trebuie să ne imaginăm însărcinaţi să-L facem pe Hristos acceptabil lumii de afaceri, presei, sportului sau educaţiei moderne. Noi nu suntem diplomaţi, ci profeţi, iar mesajul nostru nu este un compromis, ci un ultimatum. Să predicăm vechea cruce şi vom avea vechea putere!

Frumuseţea Crucii

Finalul romanului Quo vadis al lui Sienkiewicz ne prezintă scena îngrozitoare a unei păduri de stâlpi în formă de cruce, de care stăteau atârnaţi, arzând ca nişte torţe vii, mii de creştini romani, ţapi ispăşitori ai nebuniei împăratului Nero. Ceea ce se întâmpla acolo nu era decât reeditarea la scară gigantică a unei alte tragedii, petrecute cu câteva decenii mei devreme, şi anume, crucificarea lui Isus din Nazaret, considerat de creştini ca fiind Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea lumii.

Pentru mulţi, crucificarea a fost una dintre cele mai teribile metode de tortură şi execuţie inventate vreodată în istorie. Dacă este aşa, este oare posibil ca titlul nostru să aibă o cât de mică justificare? Credem că da şi sperăm că după citirea acestor rânduri veţi înţelege de ce.

Frumuseţea ca atribut al lui Dumnezeu

Naturalistul C. Linne povesteşte emoţia care-l cuprindea cercetând creaţia lui Dumnezeu: „L-am văzut pe Dumnezeu, prin plante, trecând pe dinaintea mea. Nu L-am văzut la faţă desigur, ci doar reflexul imaginii Lui cuprinzând sufletul meu, l-a aruncat în înmărmurirea unei admiraţii pline de extaz. Am urmărit ici şi colo urma paşilor Săi printre lucrurile creaţiunii, şi în toate aceste lucruri, chiar şi în cele mai mici, mai minuscule, şi imperceptibile. Ce putere, ce înţelepciune, ce perfecţiune care nu se poate defini!…Tot sistemul sideral, neţărmurit în nemărginirea sa, mişcându-se în spaţiu, spânzurat în vid, de un prim motor ce nu poate fi cuprins: Dumnezeu, Fiinţa fiinţelor, Cauza cauzelor, Conducătorul universului, Stăpânul şi Autorul întregii capodopere a lumii!”

Dumnezeu este izvorul frumuseţii. El este frumos în toată fiinţa Sa spirituală. Frumuseţea aceasta se remarcă în fiecare dintre calităţile lui Dumnezeu. Ea este, mai exact, suma atributelor Sale, slava Sa.

Unde am putea observa oare frumuseţea lui Dumnezeu? Mai întîi, o putem vedea în creaţie. Aşa cum spune sfântul apostol Pavel în cartea Romani, „însuşirile Lui nevăzute, adică puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la întemeierea lumii, dacă te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile create de El”.

În al doilea rând, putem vedea frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în natura umană. Ea vine din faptul că noi, ca fiinţe umane, bărbaţi şi femei, am fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

Apoi, putem vedea frumuseţea Domnului în Cuvântul Său. Aşa cum spune psalmistul, „Mă desfătez în orânduirile Tale şi nu uit Cuvântul Tău”.

In al patrulea rând, Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre reflectarea frumuseţii lui Dumnezeu în poporul Său, Biserica, pe care Hristos o pregăteşte în aşa fel încât „să înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni).

Frumuseţea Fiului lui Dumnezeu

Mai presus de orice, frumuseţea lui Dumnezeu se oglindeşte însă în fiinţa Fiului Său, Isus Hristos. „Tu eşti cel mai frumos dintre oameni! Harul este turnat pe buzele tale; de aceea Dumnezeu te-a binecuvântat pe vecie”, exclamă psalmistul. Acelaşi lucru îl afirmă apostolul Pavel când spune în cartea Coloseni: „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia; pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El. El este capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi, pt. ca în toate să aibă cel dintâi loc. Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El.”

În concluzie, dacă avem ochi să vedem şi dorinţă să căutăm, putem descoperi frumuseţea lui Dumnezeu în creaţia Sa, în fiinţa umană, în Cuvântul Său, în Biserica Sa, dar mai ales în Hristos, Fiul Său, cel desăvârşit.

Frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în creaţia Sa a fost denaturată însă de căderea omului în păcat, dar ea va fi restaurată o dată cu sfârşitul procesului de mântuire al omului, la a doua venire a lui Hristos în slavă (adică în frumuseţe). O dată cu căderea omului, urâţenia păcatului şi entropia care aduce moartea au intrat în omenire şi a afectat întreaga creaţie. Şi dacă natura fizică a fost afectată în chip atât de important, natura spirituală a omului a suferit şi mai mult, prin tragedia goliciunii lăuntrice cauzate de pierderea prin păcat a relaţiei cu Dumnezeu.

Potrivit cuvintelor apostolului, oamenii, „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit: ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări, animale cu patru picioare şi reptile. De aceea şi Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci.” Omul va fi lăsat astfel pradă naturii lui pervertite, influenţei unei lumi înstrăinate de Creator şi atacurilor Diavolului, Vrăjmaşul lui Dumnezeu, cel hotărât să distrugă frumuseţea creaţiei divine.

În ciuda acestei situaţii, omul a continuat să creeze lucruri frumoase, dar fără a se alimenta de la sursa frumuseţii - legătura cu Dumnezeu. Observarea şi realizarea frumosului nu-l mai ducea la adoraţie şi închinare faţă de Dumnezeu, ci la autoslăvire, la idolatrie. Natura a continuat să fie o sursă de inspiraţie, dar golită de prezenţa Creatorului, ea a devenit un obiect fals de închinare. Începând cu Cain şi cu urmaşii lui, oamenii au construit cetăţi, au inventat meşteşuguri, au dezvoltat artele, însă fără Dumnezeu, gândirea lor s-a întunecat, sistemul lor de valori s-a stricat, adevărul a devenit minciună, astfel încât omul a ajuns la o mare pervertire interioară.

Neprihănirea a ajuns să fie socotită drept un lucru urât, iar viciul a fost socotit ca fiind frumos. Prin sine însuşi, oricât de mare creator ar fi fost, omul nu mai putea ajunge la adevărata frumuseţe. De aceea, a fost necesară intervenţia lui Dumnezeu pentru a schimba starea morală decăzută a omului.

Frumuseţea crucii

Date fiind cele expuse mai sus, putem afirma, pe buna dreptate, că opera de mântuire a omului prin întruparea, moartea ispăşitoare pe cruce, învierea şi înălţarea Domnului Isus Hristos reprezintă cel mai glorios şi de aceea cel mai frumos act al lui Dumnezeu pentru omenire. Atunci când lucrarea de mântuire îşi va fi urmat cursul, impactul ei va fi major, răul va fi distrus şi natura adusă înapoi la frumuseţea iniţială.

Deşi în momentul crucificării Isus Hristos a fost descris de profetul Isaia ca neavând: „nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă; dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu l-am băgat în seamă”, încât până şi Tatăl Şi-a întors faţa de la El, totuşi, în mod paradoxal, acela a fost cel mai frumos eveniment al istoriei omenirii. Atunci, Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a dezbrăcat de slavă şi a luat chipul de sclav al omului, făcându-se asemenea oamenilor pentru ca prin acceptarea smereniei, a supunerii totale şi a jertfei; să spele cu sângele lui divin urâţenia păcatului de pe chipul uman, readucând înapoi slava lui Dumnezeu peste el.

Ce se întâmplă când descoperi frumuseţea lui Dumnezeu?

Pentru creştin, scopul vieţii este să mărească slava lui Dumnezeu prin tot ce este şi face el. Primul pas în acest proces este convertirea, întoarcerea cu faţa către Dumnezeu. Întorcându-se la Dumnezeu, omul poate să redevină un creator de frumos în adevăratul sens al cuvântului, cultivând atât frumuseţea exterioară, cât şi cea lăuntrică.

În măsura în care ne îngrijim trupul, ne asortăm hainele, ne aranjăm casa, ne îngrijim grădina, locul de muncă şi mediul înconjurător în aceeaşi măsură mărim frumuseţea lui Dumnezeu. Un creştin murdar, neglijent, dezordonat, îmbrăcat fără gust, mirosind urât; locuind într-o casă la fel de murdară şi dezordonată, cu o grădină şi animale neîngrijite, tolerând mizeria la locul de muncă şi obişnuit să locuiască într-un mediu plin de gunoaie, nu arată nici smerenie, nici dragoste de Dumnezeu şi de frumos ci lene, delăsare, nepăsare, trăsături care îi vor afecta rapid şi partea interioară, caracterul.

În acelaşi timp accentul exagerat pus pe partea exterioară, fără a da atenţie creşterii spirituale a fiinţei noastre lăuntrice, fără cultivarea roadelor Duhului Sfânt (smerenia, recunoştinţa, sfinţenia, stăpânirea de sine, facerea de bine) şi fără dezvoltarea disciplinelor spirituale (rugăciunea, postul, citirea Bibliei, slujirea, mărturisirea păcatelor, închinarea) înseamnă a trăi în păcat şi dezechilibru, înseamnă de fapt a nu dori să semănăm cu Dumnezeu, şi a-i mări slava.

Dumnezeu nu numai că iubeşte frumuseţea, dar Lui îi place să creeze mereu ceva nou, ceva deosebit. Universul Său, deşi guvernat de legi care îi asigură stabilitatea, nu este ceva închistat, finit. El este în continuă mişcare. În fiecare zi se nasc noi stele şi altele se transformă, se schimbă, se înnoiesc. Dumnezeu aşteaptă ca şi noi să fim ca El, creativi, cu imaginaţie, permanenţi agenţi de schimbare, dinspre rău înspre bine, dinspre păcat înspre sfinţenie, dinspre banal înspre desăvârşire, dinspre urâţenie înspre frumuseţe. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Dănuţ şi Mihaela Mănăstireanu

http://danutm.wordpress.com/2008/03/04/frumusetea-crucii/

Andrei Plesu despre evolutiile neoprotestantilor în fata camerelor TV

Cunoscutul om de cultură Andrei Pleşu abordează extrem de plastic în suplimentul literar al Adevărului modul în care se prezintă în faţa camerelor TV predicatorii neoprotestanţi români. Menţionând ca punct de reper o emisiune de-a postului B1TV, Pleşu ironizează prestaţia coreligionarilor noştri şi, de ce să nu recunoaştem că are toate motivele să reacţioneze astfel. Printre observaţiile lui, enumerăm:

· Cum nu trebuie să fie dis­cursul religios la televiziune? Nu trebuie sa fie lung, nu trebuie să fie sentimental, nu trebuie să fie dăscălitor ca o ora de dirigenţie. Cum era ce am văzut eu? Lung, sentimental, moralizant la nivelul cel mai de jos. Nu pun la îndoiala buna intenţie a predicatorului. Dar avea toate datele unui profesor de socialism ştiinţific, convertit la Evanghelie.

· Comenta celebrul episod al vindecării slăbănogului cu o colocvialitate trivială, abuzând de bun-simţism şi de un didacticism sfătos. A doua Persoană a Treimii era invocată, deferent, sub apelativul „Domnul Isus”, aşa încât aveai mereu impresia că e vorba de domnul Paul de la parter.

· “Aşa şi noi, dragi telespectatori, să nu ţinem cont de nici o piedică, dacă ni se cere ajutor. Să simţim cu aproapele nostru!” „A simţi cu cineva” e o formulă pe care pastorul nostru trebuie să o fi luat din alta limbă, cea în care îşi va fi absolvit evanghelizarea. Pe româneşte nu există.

· Din când în când, atunci când urma o lămurire mai adâncă, vorbitorul începea cu unul din cele mai inepte ticuri retorice din câte există: „Vedeţi Dumneavoastră…”. „Vedeţi Dumneavoastră, lucrurile stau în felul următor…” Adică: „Prostovanilor, atenţie la mine, o să vă spun o chestie care nu v-ar fi trecut prin cap în vecii vecilor!”

· Las la o parte alte delicatese, cum ar fi invocarea Cuvântului care trebuie să „penetreze” masele, pronunţarea lui „ameninţă” cu accentul pe „i” şi o mulţime de alte plictiseli, platitudini şi ceţuri, sub care Vestea cea Bună nu poate decât să caşte apocaliptic.

Aviz amatorilor de prestaţii televizate!

Preluat de pe siteul http://mersulvremurilor.ro/

Canalizarea

Un om a căzut într-o canalizare şi nu putea ieşi afară de acolo. Pe lângă el au trecut o mulţime de oameni, fiecare gândind, vorbind şi acţionând în felul lui:

SUBIECTIVUL:
Simt că tu ai căzut acolo.

OBIECTIVUL:
Era logic că cineva trebuia să cadă acolo.

FARISEUL:
Numai oamenii răi cad în canalizare.

ZIARISTUL:
Vreau exclusivitatea asupra relatării ştirii.

CONFUCIUS:
Dacă m-ai fi ascultat, n-ai fi în canalizare.

BUDDHA:
Canalizarea ta este doar o stare a minţii.

REALISTUL:
Aceasta este o canalizare.

SAVANTUL:
Hai să calculez forţa necesară ca să ieşi din canalizare.

GEOLOGUL:
Hai să te învăţ să apreciezi straturile geologice din groapă.

PERCEPTORUL:
Ai plătit impozitul să locuieşti în canalizare?

OMUL DE LA CONSILIU:

Ai permisie să locuieşti aici?

EVAZIVUL:
E mai bine să evit subiectul.

CARISMATICUL:
Mărturiseşte că nu eşti într-o canalizare!

OPTIMISTUL:
Lucrurile ar putea merge mai rău.

PESIMISTUL:
Lucrurile vor merge mai rău.

ISUS
Văzând omul, l-a apucat simplu de mână şi l-a scos din canalizare.

Istorioară preluată de pe internet, autor anonim.

A Love Story

Once upon a time, there was an island where all the feelings lived: Happiness, Sadness, Knowledge, and all of the others including Love. One day it was announced to the feelings that the island would sink, so all prepared their boats and left.

Love wanted to persevere until the last possible moment. When the island was almost sinking, Love decided to ask for help. Richness was passing by Love in a grand boat. Love said, "Richness, can you take me with you?" Richness answered, "No, I can't. There is a lot of gold and silver in my boat. There is no place here for you."

Love decided to ask Vanity who was also passing by in a beautiful vessel, "Vanity, please help me!" "I can't help you Love. You are all wet and might damage my boat." Vanity answered.

Sadness was close by so Love asked for help, "Sadness, let me go with you." "Oh.... Love, I am so sad that I need to be by myself!"

Happiness passed by Love too, but she was so happy that she did not even hear when Love called her!

Suddenly, there was a voice, "Come Love, I will take you." It was an elder. Love felt so blessed and overjoyed that he even forgot to ask the elder his name. When they arrived at dry land, the elder went his own way.

Love realized how much he owed the elder and asked Knowledge, another elder, "Who helped me?" "It was Time," Knowledge answered. "Time?" asked Love. "But why did Time help me?" Knowledge smiled with deep wisdom and answered, "Because, only Time is capable of understanding how great Love is."

1 Corinteni 13 - Versiune de Craciun

Daca îmi împodobesc casa ca nimeni altcineva, cu panglici de matase, cu seturi de beculete ce-ti iau ochii cu pâlpâirea lor sau cu baloane vesele ce-ti aduc zâmbetul pe buze, dar nu-mi exprim dragostea fata de familia mea, nu sunt decât un alt decorator, mai mult sau mai putin talentat.

Daca robotesc pâna la epuizare în bucatarie, pregatind mese îmbelsugate, framântând cozonaci pufosi si înmiresmati si aranjând apoi ca nimeni altcineva masa de sarbatoare, dar nu-mi exprim dragostea fata de familia mea, nu sunt decât un simplu bucatar.

Daca ma ofer sa ajut la cantina sociala, sa duc Vestea Buna la azilul de batrâni si daca dau tot ce am în scopuri caritabile, dar nu-mi exprim dragostea fata de familia mea, nu-mi foloseste la nimic.

Daca împodobesc bradul cu îngerasi argintii si fulgi de zapada confectionati cu migala (sau masa cu aranjamente florale inspirat si iscusit alcatuite), daca particip la o serbare dupa alta, onorând nenumaratele invitatii ce mi se fac, daca nu lipsesc la nici o repetitie de cor pentru marea Sarbatoare, dar în toate acestea nu ma concentrez în primul rând asupra lui Cristos, nu-mi foloseste la nimic si nu am patruns adevaratul sens al Sarbatorii.

Dragostea se opreste din gatit ca sa îmbratiseze copilul.

Dragostea se opreste din împodobitul casei ca sa-i dea un sarut sotului si sa-i spuna te iubesc.

Dragostea este plina de bunatate, desi grabita si obosita.

Dragostea nu pizmuieste casa celui care a pus pe masa împodobita festiv farfuriile din cel mai fin portelan si tacâmurile de argint.

Dragostea nu tipa la copii sa nu-i stea în cale, ci este plina de multumire ca îi are, chiar daca i se împletesc printre picioare.

Dragostea nu le face daruri numai celor care pot sa daruiasca la rândul lor, ci se bucura sa le pregateasca daruri în primul rând celor care nu au din ce sa daruiasca.

Dragostea acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.

Dragostea nu va pieri niciodata.

Adevărata semnificaţie a Crăciunului

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti... A fost odată, in vremuri deloc îndepărtate, într-un sătuc mic-mic, o famile de ţărani care avea doi copii. Tatăl nu credea în Dumnezeu şi nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu religia şi sărbătorile creştine, cum ar fi Crăciunul. Soţia lui credea însă, şi ea şi-a crescut copiii astfel încât să aibă credinţa în Dumnezeu şi în Iisus, în ciuda comentariilor lui negative, prin care se împotrivea la orice.

Într-un ajun al Crăciunului încărcat de zăpadă, soţia şi-a luat copiii la o slujbă creştină în satul în care locuiau. L-a invitat şi pe el, dar a refuzat:

"Prostii, dacă ar exista într-adevăr Dumnezeu, iar Iisus ar fi fiul Său, de ce l-ar fi trimis El pe pământ cu chip de om? Dacă e atotputernic, de ce să se coboare El până la nivelul nostru? Nu pot să cred aşa ceva, n-are nici un înţeles!"

Aşa că ea şi copiii au plecat, iar el a rămas acasă. N-a trecut mult şi vântul a început să bată mai tare, viscolind zăpada. În timp ce bărbatul se uita afară pe fereastră, tot ce vedea era o furtună de zăpadă. S-a aşezat să se odihnească înainte de a aprinde focul pentru a încălzi casa peste noapte. Şi chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă unul. S-a uitat afară, dar nu a putut să vadă prin viscol mai mult de câteva urme pe zăpadă. Când vântul s-a mai liniştit, el a mers afară să vadă ce anume a lovit fereastra. Pe câmpul de lângă casă a văzut un stol de gâşte sălbatice. Se părea că ele zburau spre ţările calde pentru perioada de iarnă, când au fost prinse de viscol şi nu au mai putut înainta. Păsările s-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi fără adăpost. Îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un scop. Câteva din ele se pare că s-au izbit de geam. Ţăranul, om cu inima caldă, iubitoare, s-a gândit că le-ar putea adăposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau să mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.

"Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele să stea. Este călduroasă şi sigură, ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii."

Aşa că a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi a aşteptat, sperând că ele vor observa ferma deschisă şi vor intra. Gâştele dădeau însă din aripi învârtindu-se fără nici un scop şi se părea că nu au observat ferma şi nici că şi-au dat seama ce ar însemna aceasta pentru ele. Bărbatul a încercat să le atragă atenţia, dar tot ce a reuşit a fost doar să le sperie, şi ele s-au mutat mai departe. Ţăranul a intrat în casă şi a ieşit apoi cu o bucată de pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de firimituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles. S-a dus în spatele lor şi a încercat să le îndrepte spre fermă, dar ele s-au speriat şi mai tare. S-au răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu.

Nimic din ce a făcut nu le-a determinat pe gâşte să ajungă în locul unde le-ar fi fost cald şi unde ar fi fost în siguranţă.

"De ce nu mă urmează?! Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii?"

Tot gândindu-se la asta şi-a dat seama că ele pur şi simplu nu vor urma un om.

"Doar dacă aş fi unul de-al lor, aş putea să le salvez!", a spus el tare.

Atunci i-a venit ideea. A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul. Gâsca lui a zburat printre celelalte direct spre fermă şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur. Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai devreme i-au revenit în minte:

"Doar dacă aş fi unul de-al lor, atunci le-aş putea salva!"

Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme:

"De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe pământ şi să trăiască în trup de om?"

Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi am fost ca si gâştele – orbi, pierduţi, disperaţi. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său ca să ne arate calea şi să ne salveze.

"Aceasta este adevărata însemnătate a Crăciunului!"

Privirile i s-au luminat când a înţeles. În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit contemplând acest minunat gând. Ani de îndoială şi necredinţă au dispărut ca şi furtuna trecătoare. A îngenunchiat în zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui:
"Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună!"

sursa: DaMaiDeparte.ro

Greutatea rugaciunii

O femeie săracă “după vorbă, după port”, a întrat într-o zi în băcănia lui John. S-a apropiat de stăpânul magazinului într-un mod foarte umil şi l-a întrebat dacă nu ar putea sa-i dea pe datorie ceva de mâncare. Avea acasă pe soţul ei era foarte bolnav… El nu putea munci, şi mai aveau şi o droaie de copii care trebuiau hrăniţi. John însa îi spuse că nu-i poate da nimic pe datorie, pentru că ea nu are credit la magazinul său. Lângă tejghea se mai afla un client care a auzit discuţia dintre cei doi. Acesta ii spuse băcanului că va acoperi el costurile pentru tot ce femeia va comanda pentru familia ei.

Băcanul îi ceru femeii lista cu cumpărăturile de care avea nevoie, iar ea, după ce stătu o clipă pe gânduri, scoase din geanta-i ponosită o bucăţică de hârtie pe care i-o înmână acestuia, grăbită şi bucuroasă.

“Uite cum procedăm”, zise băcanul, privind şmechereşte la clientul care se oferise să plătească, “tu, femeie, pui lista pe un taler, iar pe celălalt eu pun marfă până se echilibrează”.

Dar curând s-a întunecat la faţă, a făcut ochii mari de nedumerire şi nu şi-a putut înăbuşi mormăitul: “Nu-mi vine sa cred!” Cântarul stătea înclinat în partea cu hârtia, oricâtă marfă punea el în cealaltă. Clientul zâmbea, iar băcanul tot punea pe cantar alimente. În sfârşit, când nu mai încăpea nici un ac, iar femeia privea cu mulţumire pe binefăcătorul de alături, băcanul smulse înciudat bucăţica de hârtie, o privi cu mare uimire şi exclamă: “E doar o rugaciune!” Îi arătă celulalt ca şi cum ar fi avut nevoie de martori.

Femeia scrisese: “Iubite Doamne, Tu îmi cunoşti nevoile, aşa că eu le pun în mâinile Tale.”

În vreme ce John, băcanul, nu-şi putea reveni din şoc şi gesticula mereu, femeia şi-a luat aliumentele, i-a mulţumit acelui străiun generos, şi a plecat. Străinul a achitat cum promisese, explicând băcanului: “Nu fii necăjit, tu nu ai pagubă. Femeia asta a meritat toţi banii. Numai Dumnezeu ştie ce greutate are o rugăciune….”

Preluata de pe blogul lui Ionatan Pirosca

Dragoste neconditionata

Proprietarul unui magazin batea un ultim cui pentru a fixa o mica bucata de lemn în dreptul usii de la intrare: "Catelusi de vânzare".
Si cum astfel de anunturi au darul sa trezeasca foarte usor curiozitatea copiilor, nu dupa multa vreme, în magazin intra un baietel.
- Cât costa un catelus? - îl întreba baietelul pe vânzator.
- Depinde, raspunse acesta, între 30 si 50 de dolari.
Baietelul baga mâna în buzunar si scoase ceva maruntis.
- Am doi dolari si jumatate. Îmi dati voie sa-i vad?
Vânzatorul zâmbi întelegator si fluiera scurt. De dupa tejghea aparu Lady, îndreptându-se grabita spre stapânul ei, urmata fiind de cinci catelusi.
Unul dintre ei ramase mult în urma. Baietelul observa imediat ca puiul avea un handicap la una dintre labutele posterioare.
- Ce are catelusul? - se interesa el la vânzator.
Barbatul îi spuse ca dupa afirmatiile veterinarului, catelusul avea o malformatie din nastere si avea sa schiopateze toata viata.
- Pe asta vreau sa-l cumpar! - exclama baietelul.
- Nu, nu trebuie sa-l cumperi. Daca într-adevar vrei sa-l iei, ti-l dau pe gratis.
Baietelul se întrista, îl privi pe vânzator drept în ochi si spuse clar si raspicat:
- Nu vreau sa mi-l dati pe gratis! E la fel de valoros ca oricare dintre fratii lui si va voi plati integral pentru el. Va voi da acum doi dolari si jumatate si câte 50 de centi în fiecare luna pâna voi reusi sa-l achit.
Barbatul insista:
- Nu pot sa cred ca vrei sa-l cumperi! Niciodata nu va fi în stare sa alerge, sa sara si sa se joace la fel ca ceilalti catelusi.
Baietelul se apleca si-si sufleca pantalonii, lasând sa se vada un dispozitiv metalic care-i sustinea piciorul stâng.
- Domnule, nici eu nu prea pot sa alerg, iar catelusul acesta are nevoie de cineva care sa-l înteleaga.
Stapânul catelusilor îsi musca buza inferioara, încercând sa-si stapâneasca lacrimile.
- Fiule, ma rog si sper ca fiecare dintre acesti catelusi sa aiba parte de un stapân ca tine.

În viata nu conteaza CINE esti, ci daca cineva te apreciaza pentru CEEA CE esti, acceptându-te asa cum esti si iubindu-te neconditionat.